CONSTANTIN CUBLEŞAN, „TE LAUD ŞI TE CÂNT, FIRULE DE IARBĂ“

Cunoscut mai ales ca prozator, ca romancier inspirat din istorii oculte, Dan Marius Drăgan se defineşte, în fondul trăirilor sale emoţionale, ca un poet al înclinaţiei meditative, cultivând verbul rostuit în tipare clasice, marcat de un dramatic vizionarism mistic („Din timpul mort şi prefăcut în iască,/ Va creşte un timp nou, dens şi frumos“ – Sonetul XXVI). Umbrele trecutului, pe care îl evocă melancolic, prind viaţă misterioasă precum fumurile halucinante în retortele alchimiştilor de odinioară: „Din piatra care creşte, iese Floarea,/ Aşa cum Focul se-mplineşte-n Athanor!“ (Sonetul XXXIII). Sub semnul acestui… cuptor al alchimiştilor, cu ardere lentă care îşi furnizează însuşi focul continuu pentru a întreţine o temperatură necesară creaţiei, se înscrie primul său volum, intitulat Athanor (Zalău, Editura Ordo Ab Chao, 2013), alcătuit din 33 (număr sacru) de sonete, într-un ciclu ce se vrea a fi un discurs iniţiatic în arta poetică, aşa cum mitologii greci (asocierea nu este gratuită în acest caz) iniţiau tinerii discipoli în mistere, în secretele unui sistem religios oracular: „Eşti numai drum, te umpli de răcoare,/ Şi-n juru-ţi sunt doar ţăndări de lumini…/ Şi calci prin pietre şi prin vreme ca prin spini,/ Calci în beznă, între umbre… Şi te doare!…// Ţi-e timpul crud ca iarba şi ca vântul,/ Ţi-e moale timpul, cum ţi-e moale zborul…/ Din lacrimile Aurorei stângi tot dorul/ Ce te absoarbe-n melcul său – Cuvântul“ (Prolog). E şi un moralist, care face recomandări de atitudine pentru buna integrare socială a poetului (căci întregul ciclu nu este altceva decât o iniţiere în fiinţare a acestuia), observând, de fapt, lumea şi condiţia acesteia în eternitate, amintind, oarecum în pandant, de glosa eminesciană: „De-ţi e tăcerea cale, iar depărtarea crâng,/ Şi trecerea luminii, în noapte, apăsare,/ Deschisă către zarea în care somnul moare,/ Acolo unde spaime şi temeri nu ajung.// Să nu laşi să se scurgă înafară/ Valul mâlos, vântoase de penumbră,/ Să-şi stăpânească astfel nedezgheţata tundră/ A zorilor surii, crescuţi în nopţi de ceară!// Să nu te minţi că ceasurile serii/ Te-or aduna din stâncării şi hrube,/ Şi nici să crezi că vremurile-s crude,/ Şi-ar fi un miez amar în auriul mierii!…// E doar un timp nedrept, cu clipe grele, ude/ Ce-nchină dimineaţa încremenii serii!“ (SonetulV). E un limbaj poetic metaforizat în totul, sub eflorescenţa căruia sunt aşezate, în sedimentare, meditaţii filosofice autentice.

Meditaţia existenţialistă vizează o lume de fantasme în care poetul descinde ca într-un tărâm al său dublat de miraje: „Adună-ţi ochii minţii şi priveşte/ Spre dincolo de tine şi dincolo de drum,/ Petala de lumină e maculată-n fum,/ În aburul de beznă, care din neguri creşte!// La tine vine seara cu iepele sirepe,/ Gonind prin zări străine, fără frâie,/ Încălecate deşelat de zâne rele şi pline de mânie,/ Cu dinţi scrâşniţi, cu tigve-nfipte-n ţepe!// La tine vine noaptea chemând cu ea pustiul,/ Cu dangătul de clopot din turnul părăsit/ Al unui templu vechi cu zeul istovit,/ Înfrânt, secat, pierdut în argintiul// Mercurului din tine, sublim şi otrăvit,/ Care-ţi încarcă vena şi-ţi potenţează viul!“ (Sonetul X). Fantasme şi mistere ciudate circulă prin poezia aceasta cu halouri gotice, hrănită dintr-o magie a unui timp atemporal pe care poetul şi-l asumă decantat în cadenţele sonetului.

Nici volumul Peregrin (Cluj-Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2022) nu este mai puţin îndatorat metaforei. Este şi el alcătuit din segmente poetic sapienţiale, pivotând pe axul ideatic al cunoaşterii („Călătorule însetat de cunoaştere“), având ca motive meditative deşertul şi iarba („Te laud şi te cânt, firule de iarbă,/ Aşa cum merită să fie cântat cel care există/ De dinaintea zeilor,/ Din zorii vremurilor,/ Aşa cum merită cântat cel care, cu tăcerea lui,/ A ajutat la naşterea timpului“ (Laudă firului de iarbă). Această invocaţie aminteşte de cea a lui Walt Whitman: „Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat decât ziua stelară“, Dan Marius Drăgan fiind însă mult mai mult un comentator iniţiatic al perenităţii vieţii, văzută la polii existenţiali ai universului, de la iarba, ca simbol al fertilităţii, dătătoare de viaţă, la lipsa de viaţă a deşertului, amorf, mortifiant: „deşertul nu cunoaşte începuturi!/ Deşertul nu cunoaşte nici sfârşituri!“ (Alţi paşi, alte chemări). Călătorul, în simbolistica poemelor volumului, este însuşi omul din totdeauna iar călătoria este tocmai parcurgerea existenţei, cu toate meandrele ei labirintice: „Pas după pas, te înghite marea de iarbă./ Pas după pas, te înghite timpul ei,/ Timp care ţi se încurcă în picioare,/ Care te sleieşte de viaţă,/ Umplându-te de disperarea imensităţii…// Şi ajungi să te scalzi în lumină!// Îţi arde gâtul de uscăciunea setei/ Şi ai ca tovarăş de drum numai orizontul…/ Capătul lumii, capătul drumului,/ Mereu constant, mereu acolo,/ Aşezat la capătul întrebărilor tale…/ Mereu acelaşi, mereu altul…// Veşnică închinare cântecului greierilor,/ Veşnică închinare saltului lăcustelor,/ Veşnică închinare zborului păsărilor,/ Închinare sângelui armăsarului tău ce-şi alină setea!// Închinare soarelui şi stelelor,/ Care-ţi arată ieşirea din labirintul acela fără pereţi/ Şi fără drumuri închise dinaintea ta!“ (Labirintul de iarbă). Versul e patetic în solemnitatea sa, trădând însă o melancolie gravă, propice meditaţiei, marcată, de asemenea, de marile simboluri ale universalităţii, timpul fiind unul dintre motivele predilecte: „Timpul se scurge ca nisipul…/ Degetele făcute cange nu-l mai pot reţine.// Se scurge şi se adună în grămezi,/ Acolo unde vieţile oamenilor fierb/ Şi se încovoaie, se încurcă în propriile existenţe…“ (Hiatus).

Marea călătorie existenţială este, în tragica viziune a poetului, o caravană care străbate, deopotrivă, şi imensitatea deşerturilor: „Tot ce contează este Caravana/ Care-şi taie drumul până dincolo de timp,/ Care ştie locul stelelor pe cer,/ Dar nu le numără niciodată/ Pentru că, aidoma firelor de nisip,/ Stelele nu pot fi numărate…“ (Pasul necesar). E o anume fatalitate în înţelesurile acestor meditaţii asupra timpului („tu nu mai poţi ieşi din timpul tău…/ Şi nici altcineva nu va putea intra în el“ – Bula de timp), asupra înaintării Călătorului prin deşert, pe unde paşii se afundă în nisip fără să lase urme, ca într-o oglindă răsturnată a cerului: „Drumul tău, Călătorule, va începe întotdeauna/ Cu primul pas făcut şi se va termina/ Atunci când te vei aşeza ostenit/ La capătul lui.// Călătorule prin deşert, dacă ai putea privi,/ De departe, mersul caravanei tale,/ Ai vedea-o adesea, umblând prin cerul/ care vibrează şi este atât de gol, lipsit de nori.// Călătorule, în drumul tău eşti singur,/ Iar toţi cei din jurul tău sunt numai voci/ Care se schimbă cu timpul,/ Aşa încât tot alte voci şi alte spaţii/ Îţi vor umple locurile goale din sufletul tău// Şi vei învăţa foarte multe, Călătorule“ (Drumul).

Întreagă meditaţia lirică a lui Dan Marius Drăgan are în substrat o coordonată religioasă, insinuată dramatic în tocmai reflecţiile asupra destinul omului, Călătorului în această lume pe care o percepe metaforic între deşertul arid şi câmpul înverzit al ierbii: „azi călătoreşti/ Prin nisip şi prin mări de iarbă,/ Iar cândva te vei osteni printre stele (…) pentru că tu, Călătorule, eşti veşnic,/ Cu pasul tău egal, prin pulberi de silice/ Sau pulberi de stele,/ Ca un fir de iarbă, rătăcitor prin sămânţă,/ Vagabond etern în cerul fără sfârşit,/ Pentru că te-ai născut ca definiţie a lucrurilor“ (Adevăr şi adevăruri).