ALEXANDRA FELSEGHI, CIULEI ŞI SPECTRUL TATĂLUI. O PSIHOBIOGRAFIE

Crăciun, 1935. Fiica primului secretar general al Partidului Comunist din România, poreclit „Plăpumarul“, moare în condiţii suspecte. Dacă în scurta ei existenţă, actriţa Tita Cristescu nu rămâne în memoria publicului datorită rolurilor de pe scenă, destinul ei ajunge să fie legat pentru eternitate de drumul de devenire al unui mare artist. Decesul Titei şi întreaga anchetă care îi urmează scoate la iveală legătura pe care o avea aceasta cu inginerul Ciulley – o legătură extraconjugală a celui din urmă, întinsă pe durata a cinci ani. Acuzat de ucidere, inginerul Ciulley este târât într-un proces extrem de mediatizat al vremii, unde publicul preponderent feminin provenit din diverse pături sociale vine ca la teatru, iar în pauze se tratează cu cafea şi dulceaţă pe holurile judecătoriei. Putem să ne imaginăm că primul contact al adolescentului Liviu Ciulei cu realitatea crudă, a circului cotidian lipsit de empatie, s-a produs în acest mod brutal. Putem să ne imaginăm, de asemenea, ce a însemnat această expunere nedorită şi scandaloasă pentru întreaga lui familie, atât de privată şi de „ruptă“ de mahalaua bucureşteană. În acelaşi timp, în paralel cu demontarea autorităţii paterne, băiatul de treisprezece ani se întâlneşte pentru prima dată cu textul shakespearian, dintr-o nevoie de escapism de la episodul tensionat de acasă. Mai târziu, regizorul Ciulei va declara într-un material care-i fusese dedicat în revista Secolul 20 (nr. 4/1978):

Amintirea contactului meu cel mai timpuriu cu Hamlet este o amintire de lectură (…) A fost pentru mine una din cele mai pasionante descoperiri, un eveniment din care a izvorât, cred, interesul meu ulterior pentru teatru… (Vezi Ciulei şi spectrul Tatălui, p. 146)

Complexitatea piesei Hamlet vine din multitudinea cheilor de lectură care i-au fost atribuite de-a lungul timpului, însă ce rămâne constant este faptul că, în sine, poate fi redus la o poveste despre un tată şi un fiu – trădaţi amândoi în diferite forme, decepţionaţi de relaţiile intrafamiliale care ajung să-i distrugă. Hamlet mai poate fi şi o poveste a crizei idolului masculin, a deteriorării masculinităţii şi a întârzierii luării de acţiune. „Ingredientele“ textului shakespearian se suprapun peste „ingredientele“ existenţei reale a viitorului artist: crima neelucidată, familia destabilizată de tensiuni şi neîncrederi, retragerea în teatru din nevoia de a clarifica starea de fapt.

Mi s-a părut pasionant modul în care Anca Haţiegan urmăreşte această relaţie tată-fiu în întreaga carieră de teatru şi film a lui Liviu Ciulei. Una din cele mai comune întrebări care îi sunt adresate unui creator este „de la ce aţi pornit când aţi ales să scrieţi/montaţi/interpretaţi/…?“. De cele mai multe ori, răspunsul reprezintă o eschivă de la a formula motive absolut personale, intime, chiar – poate dintr-o frică de vulnerabilizare prea mare, poate din necunoscut (multe din astfel de porniri izvorăsc din inconştientul creierului nostru şi, îmi permit să afirm: e bine că lucrurile stau aşa!). Întotdeauna m-am întrebat cât de mult contează biografia unui artist în creaţia lui; în această privinţă, părerile sunt împărţite: unii tind să caute prea mult în aspectul biografic, alţii să-l rupă complet de operă. În Ciulei şi spectrul Tatălui am întâlnit un echilibru perfect între cele două, condus cu mare atenţie de Anca Haţiegan de la prima la ultima filă. Spre exemplu, dacă interesul pentru teatru al lui Ciulei se naşte odată cu întâlnirea din adolescenţă cu Hamlet – aceasta ajunge să-i fie o himeră de care nu s-a putut niciodată apropia în totalitate de-a lungul vieţii sale în teatru. Toate cele trei montări după textul shakespearian au cunoscut o formă de eşec (fie în privinţa relaţiei tensionate cu titularii din rolurile principale, fie în cea a receptării de către critică). O explicaţie pe care o oferă Haţiegan acestui fapt este nevoia de identificare mult prea personală a regizorului cu drama prinţului Danemarcei – identificare ce vine pe fondul traumei propriei relaţii cu tatăl său. Şi, iată, volumul apărut la editura Litera în acest an introduce o întrebare la care atât teoreticienii, cât şi practicienii ar trebui să încerce măcar să-şi răspundă: unde se trage linia dintre personal şi reprezentarea lui scenică? De regulă, pentru un tânăr artist, personalul este principala sursă de inspiraţie, „materialul brut“ cu care lucrează şi pe care încearcă să-l înţeleagă. Arta, însemnând teatrul în cazul nostru, este un mijloc de exprimare şi de auto-înţelegere – din această cauză, întâlnirea cu un public ale cărui reacţii nu pot fi prevăzute sau controlate, poate fi foarte dureroasă pentru un tânăr care alege să se expună în acest fel. Mai târziu, odată cu procesul maturizării – arta poate deveni un mijloc de apropiere de celălalt, de căutare a similitudinilor interumane, de formulare de întrebări şi mai puţin de răspunsuri. Citind cartea Ancăi Haţiegan am avut revelaţia că nici Ciulei nu a fost cruţat de un astfel de parcurs. Diferenţele sunt că – aşa cum afirmă marele regizor (parafrazez) – a avut nenorocul de trăi în unul din cele mai urâte şi mortale secole din istoria lumii (ibid, p. 178). În cei 88 ani de viaţă, a experimentat existenţa în regimuri monarhice, democratice, fasciste şi comuniste, dar şi trauma dezrădăcinării dată de alegerea de a emigra în străinătate. Ce a rămas constant între toate acestea a fost salvarea care a venit prin teatru.

Un alt episod pe care aş dori să-l reamintesc şi la care autoarea face referinţă în câteva rânduri în carte este povestea naşterii Teatrului Odeon, sau „povestea compotului de mere“ – ca o reconciliere tată-fiu. În viaţa fiecărui artist, un moment important este atunci când părinţii ajung să-i valideze acest drum presărat cu multe riscuri şi nesiguranţe. În cazul lui Ciulei, aprobarea tatălui s-a soldat cu construirea unui teatru – un anunţ care a venit la sfârşitul unei mese obişnuite de prânz în familie:

Miracolul compotului de mere a fost următorul: abia la compotul de mere tatăl meu, care vorbea foarte puţin, a spus: „Eu cred că treaba asta cu teatrul e serioasă! Bine. Construiesc un teatru.“ Şi într-un an, m-aşteptau, când terminam institutul de teatru, m-aşteptau două scene, scena mică şi scena mare a Teatrului Odeon, azi Teatrul Nottara. (Vezi, op. cit., p. 153)

Visul teatrului ideal n-a durat mult: odată cu instaurarea regimului comunist, Odeonul s-a naţionalizat, iar, foarte curând, lui Liviu Ciulei i s-a interzis să practice regia timp de zece ani, pe motivul „originii nesănătoase“. Ultimul succes al colectivului de la Odeon a fost înregistrat cu Pescăruşul, care – privit în contextul socio-politic al acelor ani, dar şi al destinului personajelor proaspăt ieşite din adolescenţă – poate reprezenta o panoramare crudă a realităţii: tinerii artişti în căutarea „formelor noi“, distruşi de societate, sau pervertiţi de ea. În această montare, Liviu Ciulei îl juca pe Treplev, iar Clody Bertola pe Nina Zarecinaia. Ani mai târziu, într-o emisiune de pe TVR, Ciulei vorbeşte despre atracţia inexplicabilă, instinctuală pe care a exercitat-o teatrul asupra lui (ibid, p. 197) – o formulare foarte apropiată de replica Ninei Zarecinaia care mărturiseşte că se simte atrasă de teatru, precum un pescăruş de lac. O mare parte din cartea Ancăi Haţiegan se concentrează pe analiza unui aspect probabil mai puţin discutat în bibliografia ce-l are în centru pe Ciulei: postura lui de actor. „Atacarea“ şi reconsiderarea traumei de familie sunt cele mai vizibile în această direcţie, întrucât există şi o mai mare doză de explorare a instinctualului.

Rămân la finalul lecturii acestei cărţi-eveniment cu o mărturisire pe care i-o făcuse Ciulei lui Horia-Roman Patapievici într-un interviu din penultimul lui an de viaţă, şi anume faptul că întregul lui parcurs în regie a fost „un rezultat al foarte multor mărăcini“ care i s-au agăţat de suflet o viaţă întreagă (ibid, p. 188). Am interpretat această afirmaţie ca pe o scurtă, profundă şi foarte adevărată definiţie a devenirii unui Artist, care nu poate şi trebuie să se rupă de propria viaţă pentru a crea.

Autoarea este dramaturg.