Titu Maiorescu şi discipolii săi, în viziune franceză
Ana-Maria Stan
În iunie 1917 se stingea din viaţă Titu Maiorescu, însă momentul a avut un ecou public destul de estompat, căci România era pe atunci prinsă în vâltoarea refugiului din Moldova şi a marilor bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au dus, în cele din urmă, la deznodământul nedorit al Păcii de la Bucureşti.
În prezent, centenarul morţii părintelui ,,formelor fără fond“, această teorie fondatoare a culturii române moderne, rămâne sub semnul unei discreţii cvasi-similare cu cea din 1917, cel puţin la nivel naţional (una dintre excepţii este conferinţa ,,Titu Maiorescu în cultura contemporană“, organizată de Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în noiembrie 2017). Prin contrast, calendarul aniversărilor şi comemorărilor culturale UNESCO nu a uitat să înscrie printre evenimentele sale din 2017 moartea lui Maiorescu, care reprezintă, de altfel, singura prezenţă românească din cadrul acestei prestigioase liste. Luând în considerare acest context, cartea publicată la începutul acestui an de Cécile Folschweiller ,,Philosophie et nation. Les Roumains entre question nationale et pensée occidentale au XIXe siècle“ vine să umple, în mod binemeritat, un mare spaţiu gol. Autoarea, profesor la Institut National des Langues et Civilisations Orientales din Franţa (INALCO), realizează în acest volum, cu titlu general, dar provocator, o restituire, într-o paradigmă inovatoare, a figurii lui Titu Maiorescu şi a discipolilor săi.
Maiorescu este punctul de plecare al unei cercetări complexe, figura-cheie care coagulează şi incită la realizarea unei analize aprofundate asupra României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis asupra României ca stat închegat pe baze naţional-instituţionale. Alături de Titu Maiorescu, Cécile Folschweiller a selectat alte patru personalităţi româneşti: Mihai Eminescu, Vasile Conta, A.D. Xenopol şi Constantin Rădulescu-Motru, pe care le-a supus aceloraşi interogaţii esenţiale, anume cine, dar mai ales ce sunt şi cum sunt românii şi România? Firul roşu care a structurat cartea dnei Folschweiller este, aşadar, problema identităţii, a sinelui românesc, care nu reuşise să se definească, dincolo de orice îndoială, în pofida apariţiei tuturor atributelor şi simbolurilor politice ale unui stat autonom începând din 1859 încoace (p. 15). Provocarea pe care autoarea şi-a lansat-o sieşi, şi implicit tuturor cititorilor interesaţi de demersul ei, a fost aceea de a demonstra că cele cinci figuri de intelectuali antemenţionaţi sunt părinţii fondatori ai gândirii filosofice din spaţiul românesc, chiar dacă domeniile în care aceştia s-au ilustrat, felul în care ei au rămas în conştiinţa publică românească, nu aparţin exclusiv şi înainte de orice filosofiei. Dna Folschweiller merge, deci, atât pentru publicul francez, cât şi pentru cel român, dincolo de clişeele cultural înrădăcinate de tip Eminescu-poetul, Maiorescu-criticul literar sau Xenopol-istoricul.
Într-o primă etapă, se urmăreşte cu multă fineţe şi interes pentru detalii, parcursul formativ al lui Titu Maiorescu şi al colegilor săi de generaţie, reconstituindu-se nu doar nişte simple trasee şcolare şi academice, ci o serie de genealogii de idei. Mini portretele astfel realizate de autoare se constituie, în opinia noastră, în adevărate modele metodologice pentru toţi cei care doresc să scrie biografiile unor oameni de cultură şi merită citite deopotrivă de filologi şi critici literari, de istorici şi de sociologi. Pasul următor pe care îl face Cécile Folschweiller este acela de a arăta cum, deşi preiau şi discută teorii ori teze din medii externe, întotdeauna ,,filosoful, şi în general intelectualul sau scriitorul, sunt, în grade diferite, destinaţi să îşi orienteze gândirea înspre comunitatea umană care i-a modelat de fapt ca pe nişte indivizi gânditori“, adică spre naţiunea de origine (p. 83); traducerea citatului, ca şi a celor următoare, îmi aparţine.
Celebrele ,,forme fără fond“ ale lui Titu Maiorescu, care au fost unul dintre cele mai serioase răspunsuri la problema identităţii româneşti, constituie aşadar, în mod firesc, unul dintre nucleele de rezistenţă ale cercetării întreprinse de autoarea franceză. Cécile Folschweiller deconstruieşte cu deosebită acribie şi minuţiozitate toate influenţele occidentale care au dus la apariţia teoriei maioresciene şi analizează deopotrivă întrepătrunderile şi metamorfozele suferite de ideile lui Hegel, Herder, Kant, Buckle, Schopenhauer, Rousseau etc. în cadrul acesteia. Acest tip de demers este pe cât de interesant, pe atât de dificil, chiar pretenţios, în sensul că necesită cunoştinţe aprofundate de filosofie a ideilor şi utilizarea constantă a metodei comparative, însă autoarea se achită cu brio de această sarcină. Dincolo de acest aspect, concluziile dnei Folschweiller despre Maiorescu şi despre opera Junimiisunt extrem de simple şi clare. Cercetătoarea franceză susţine că: ,,Maiorescu rămâne în substanţa textelor sale, în pofida fluctuaţiilor, un umanist raţionalist“ (p. 256) şi că ,,analiza tezei formelor fără fond confirmă într-adevăr existenţa unei coerenţe în influenţele filosofice ale românilor, care la prima vedere sunt eteroclite, ba chiar contradictorii. După Kant, întemeietorul criticii raţiunii, raţionalismul englez al lui Buckle a completat şi în acelaşi timp a relativizat empirismul german prin dimensiunea sa critică. Rousseau, la fel ca Schopenhauer, dar dintr-un alt punct de vedere, este înaintea lui un descifrator al aparenţelor şi un demistificator al ideologiilor. Sensibilitatea tuturor acestor autori faţă de problemele privind societatea s-a completat cu analize ale contemporanilor lui Marx, a cărui privire critică detectează baza economică a vieţii sociale sub structurile politice ale statului. Oamenii de ştiinţă şi filosofii de la sfârşitul secolului pe care Maiorescu începe să îi citească şi pe care Rădulescu-Motru îi citează din abundenţă (de exemplu Wundt şi Nietzsche) lucrează, de asemenea, în acest spirit de demistificare caracteristic secolului al XIX-lea, care decelează fondul ascuns în spatele aparenţei şi deschide astfel «era bănuielii»“. (p. 257)
Una dintre cele mai pertinente evaluări ale lui Cécile Folschweiller este aceea privind interesul, impactul şi totodată actualitatea cercului junimist: ,,Critica Junimiii ar fi trecut poate neobservată dacă nu ar fi realizat joncţiunea dintre o stare de criză în Principatele Române şi o altă criză în viaţa intelectuală şi filosofică europeană. Aceste două crize, fiecare la nivelul său, sunt deja nişte simptome ale interogaţiilor pe care modernitatea le are asupra ei înseşi. «Paradoxul românesc» constă în faptul că, aşa cum l-a analizat şi Sorin Alexandrescu, în aceste ţinuturi, modernitatea se naşte în acelaşi timp cu reacţia antimodernă“ (p. 259).
În cea de-a doua parte a cărţii sale, autoarea îşi îndreaptă atenţia asupra problemelor politice şi de filosofie politică, mai precis asupra ideilor şi mecanismelor care au făcut să funcţioneze nou creatul stat român, acest regat de la nord de Dunăre, având în fruntea lui un prinţ străin, de origine germană. Investigând scrierile şi analizele făcute de Eminescu, Maiorescu şi alţi junimişti pe tema modelului de stat, deci implicit de instituţii potrivite cu specificul românesc, cercetătoarea franceză îndreaptă discuţia spre alte nume importante din filosofia şi politologia internaţională, precum Machiavelli, Tocqueville, Rousseau sau John Stuart Mill, înainte de a remarca: ,,în concluzia acestor analize despre concepţia Junimii despre societate şi stat trebuie să subliniem faptul că, în pofida unui gust tranşant pentru dihotomie, ideea de contract [social] nu dispare din gândirea junimistă, chiar şi la Eminescu“ (p. 388). Capitole consistente sunt dedicate în final teoriilor creionate de Vasile Conta şi, în special, de Constantin Rădulescu-Motru, acest părinte fondator al filosofiei româneşti.
Cu Philosophie et nation… Cécile Folschweiller ne propune o lucrare densă, pe alocuri poate prea densă, o carte scrisă în primul rând pentru specialişti. Ea se adresează nu doar filosofilor, ci şi filologilor şi istoricilor, reuşind să împrospăteze multe teme ale culturii româneşti şi deschizând, totodată, posibilitatea unor noi piste de cercetare în domeniu. De asemenea, autoarea demonstrează cu prisosinţă faptul că ,,a citi sau a descoperi azi textele româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea reprezintă pentru europenii din Occident un mod de a se regăsi pe sine“.