SAVU POPA, UN STOIC MOLIPSIT DE REVERIE

Pentru regretatul poet Nicolae Stoie, realitatea conţinea destule volute epifanice sau fantaste. Practic, demersul uman şi creativ al poetului conducea ,,spiritul dincolo de regatul vederii: în cel al sensului“ (Jean Starobinski). Memoria sa capta chipuri, privelişti sau experienţe pe care le transforma, printr-o alchimie imaginativă, ardentă, spectaculoasă, în materia unui lirism care ,,implică o caligrafie delicată şi caldă“ (Mircea Moţ).

Căldura şi delicateţea acestei caligrafii inefabile i-au însoţit, practic, întregul parcurs poetic. A realizat toate acestea fără tendinţa sau tentaţia supralicitării vreunei laturi imaginative ori expresive, mult prea intense, ci, a încercat să rămână în parametrii necesari ai unor viziuni originale, care au iscat ,,o poeticitate mereu nobilă“ (Cornel Regman). Astfel, necesitatea redescoperirii unei părţi însemnate a operei sale se impune, azi, ca un act concretizat într-o antologie apărută recent (Nicolae Stoie, Fantome de drum, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2024), realizată prin selecţia unor texte reprezentative pentru anumite perioade, vârste sau impulsuri creative.

Volumul său de debut Consemnele necesare (1969) se caracterizează printr-o expresivitate candidă şi ludică, prin idealismul şi idealizarea inerente unor vârste exuberante şi neliniştite. Consemnele acestea au rolul de a-i oferi poetului o grilă de lectură a vieţii, care se caracterizează prin jocularitatea reveriei şi prin devoalarea fulminantă a unor stări de spirit, pulsatile, redimensionate hiperbolic conform ritmurilor sau riturilor naturii. În acest volum, vizionarismul este prezent în formă incipientă, decantat în nuanţe sau secvenţe desprinse dintr-o imaginaţie afectivă care transfigurează serafic peisajul şi cuvântul, deopotrivă: ,,Ne vom muta curând/ în aceste cuvinte ca nişte luminoase odăi,/ unde ca orice ţăran am adus şi puţină iarbă şi puţin/ pământ/ şi am lăsat locuri goale să se nască ecoul paşilor tăi“. Pe alocuri, puseuri de energie ardentă, clocotitoare, trădează poate un subtil spirit al insurgenţei îndreptate împotriva limitării pe care simţurile şi cadrul natural o proiectează asupra fiinţei dornice de o desprindere, de o descătuşare senzorială, totală. Se mizează, cu precădere, pe o poetică a înaltului şi a înălţării, a evaziunii în vis şi într-o idealitate fantastă (,,Eu astăzi voi pleca pe mări departe,/ mă voi urca poate pe munţi înalţi/ ori mă voi coborî în minele adânci./ De altfel e acelaşi lucru,/ ca Iason, dacă-ţi faci vine din braţe vâsle/ s-aduci pentru ai tăi lâna de aur,/ ori dacă-ţi faci din braţe aripi/ să-nfrângi singurătăţile zăpezii/ răzbind urletul gerului şi răzbătând prin ceaţă“), pe când lumea văzută şi cea nevăzută sunt aduse împreună sub cupola unei cosmicităţi aflate la graniţa mirajului cu reveria.

În Drumul spre solstiţiu (1970) va predomina deja un fond vizionar care proiectează tărâmul biografic într-un tablou mitic. Se resimte, de asemenea, o undă pronunţată de gravitate care solemnizează atmosfera, epurând-o, oarecum, de febricitatea expresivă şi senzorială, întâlnite în volumul anterior. Iese în evidenţă un tipar parabolic, orchestrat şi amplificat de o reflexivitate vizionară. De asemenea, întregul volum încearcă să surprindă latura mitică a originilor. Poetul nu doar că s-a născut şi aparţine unui anumit loc natal, însă el este asimilat de acesta, integrat într-o anumită ordine cosmică şi într-o atmosferă de reviriment mioritic. Astfel, locul natal, încărcat de semnificaţii magice, pare desprins dintr-un amestec fabulos de elemente telurice şi cosmice: ,,Acel tânăr poet s-a născut/ ca un izvor, într-un sat de munte, într-o clipă de vis,/ dintr-o logodire de stea cu un pumn de ţărână./ Fiecare cuvânt al lui e ca o fântână/ ce ţine între patru pereţi de pământ/ albastrul cerului închis“. Energiile nevăzute conlucrează cu cele văzute, mitul ancorează la malurile concretului, producându-se o (pe)trecere a omenescului dincolo de vămile atemporalităţii.

Poezia din O ramură deasupra ierbii (1975) este una de atmosferă. Se acordă o atenţie aparte detaliului afectiv şi unei senzualităţi energizate de acelaşi suflu vizionar-mitic. Un duh inefabil pluteşte deasupra vieţii şi a naturii, învăluindu-le candid-serafic. Se resimte, de asemenea, tendinţa de sublimare fantastă atât a concretului, cât şi a portretului iubitei: ,,Un măr ne luminează iarna ca un Soare,/ peste zăpezi trec florile miresii,/ mâna ta e creangă-n floare,/ blând, clătinându-se deasupra mesii“. Descoperim forţa incantatorie, fabulatorie chiar, a rostirii apropiate de tonul descântecului care învăluie nostalgic universul textual. Graniţele temporale sunt estompate, primează vitalitatea unei imaginaţii zglobii şi este menţinut, subtil, un echilibru între energii, între simţire şi raţiune. Apar, de altfel, destule trimiteri la simbolistica salinităţii, care va deveni un laitmotiv revigorant al întregii poezii. Mineralul salin semnifică pentru universul uman sau natural, vigoare, regenerare, dar şi destulă revelaţie germinativă. Arhitectura salină a adâncurilor pământeşti este captată într-o serie de imagini care dezvăluie rolul sării, acela de conservant al atemporalităţii: ,,Înzăuat pământul în armuri de sare,/ minerale straturi- părinţii sub ţărână,/ cântecul miresei are/ murmur albastru de fântână“. De altfel, sarea originilor conferă o prospeţime aparte locurilor natale, iar memoriei şi evocării le oferă o substanţă mitică: ,,Lumea era acolo un pământ de sare,/ Vitele păşteau săratele păşuni,/ Sarea, călătorind prin lapte, spre-o lume viitoare,/ Făcu popas în mine venind de la străbuni“.

În Zăpada din anul o mie (1981) sau în Harpha nopţii (1997), precum şi în altele apărute în această perioadă, poetul, fără a renunţa complet la filonul insolitării expresive sau vizionare de până acum, îşi demonstrează capacitatea explorării unor artere parabolice în care primează eposul, enigmaticul şi butaforia, într-un tablou liric, de-o picturalitate plină de savoare: ,,Petala amiezii, roşie pleoapă,/ Acoperă ochiul fântânii cu apă“. Poeme de evocare, majoritatea, întreţin fluxul parabolic ,,vibrat de un joc candid al fanteziei, cu arcuiri romantice“. Însă, fantezia, mult prea zburdalnică, uşor îndărătnică, amprentează puternic tabloul parabolic, supraîncărcându-l, pe alocuri, de aluviunile unei expresivităţi joculare: ,,Mirele electric e pus în priză,/ Ne înţeapă privirea cu un falus enorm,/ Mirele electric e a veacului miză,/ Mireasa-i borţoasă şi nuntaşii dorm“. Cu toate acestea, prospeţimea şi candoarea textelor reies tot din fluxul hipnotic al rostirii care te învăluie şi te proiectează într-o lume în care palpitul reveriei recheamă tabloul unei zăpezi de altădată: ,,Dar nu s-a lăsat niciodată/ În cuptoare de aur incinerată/ Cum au vrut împăraţii să fie/ Zăpada din anul o mie“.

În Pastelurile de la Ocna Sibiului (2007), poetul îi conferă speciei enunţate în titlu, o coloratură revigorantă. Textele, majoritatea evocări sau tablete ocnereşti în care jovialitatea neaoşă se îmbină cu filonul fantasmatic, redau un peisaj al naturii umane în cele mai inedite ipostaze. Portrete ale unor oameni, figuri pitoreşti de altădată, cum ar fi chici-saia, tilalela, savu lui piţu-balteş, grăunţoiu sau locuri (lacurile sărate, printre care semnificativ pentru imaginarul său rămâne lacul fără fund) se derulează în cadrul unui panopticum fabulos. Punctul forte al volumului îl reprezintă acele poeme care întreţin o atmosferă amplificată gradual, de la descrierea firească a locului până la transformările acestuia în plan ireal, într-un amestec de suspans şi coşmaresc, ambele atenuate de pitorescul locurilor pline de seva salinităţii generatoare de viaţă şi de poveste: ,,în lacul fără fund apa sărată/ caută fundul lacului fără fund/ scormone fără-ncetare pământul/ apasă-n adânc de norul de fum/ – archaeul coborât din văzduh –/ cu măştile înserării pe faţă“.

Redescoperirea poeziei lui Nicolae Stoie ne dezvăluie o oază de seninătate, de prospeţime imaginativă între atâtea teritorii poetice, agitate şi agitatorice.