a1

Doti Stanca, Prima Doamnă a Clujului

Marta Petreu

În 26 noiembrie, Doti Stanca, Prima Doamnă a oraşului nostru, împlineşte 90 de ani.

Trăieşte, într-o severă singurătate şi într-o discreţie totală, în apartamentul ei – acelaşi în care a locuit cu Radu Stanca şi în care nimic nu pare a fi fost schimbat de la moartea lui (26 decembrie 1962) şi pînă astăzi: camerele sînt intacte, rafturile de cărţi se află la locul lor, cărţile din rafturi, la fel.

Doti vine dintr-o familie importantă a Clujului interbelic, familia Ghibu. Numele ei de fată este Dorina Ghibu. Meseria ei a fost actoria. Cei care au văzut-o pe „actriţa brună“ (cum a numit-o chiar la început Radu) jucînd în regia soţului ei mărturisesc că a fost o mare actriţă. Căci încă de la începutul iubirii şi al căsătoriei ei cu Radu, ea s-a lăsat contaminată sau „infiltrată“ de „sîngele spiritual“ al euphorionismului, devenind astfel promisiunea şi dovada vie a „viitorului teatru euphorionist“.

„…o visez şi ca rol şi ca destin“, a presimţit Radu după prima întîlnire cu Doti; iar cînd a fost destul de pregătit interior pentru ea, el a început ascensiunea spirituală a iubirii sale pentru  Doti – fapt pentru care stau mărturie atît opera lui literară, cît şi scrisorile lui private, nu cu multă vreme în urmă editate în volum la Muzeul Naţional al Literaturii. Pentru Radu Stanca, iubita, logodnica şi foarte curînd soţia lui (s-au logodit în 13 mai 1951 şi s-au căsătorit în 9 iunie 1951) a devenit un alt eu-însumi: „Sunt Ea“, recunoştea Radu. Căci marea actriţă s-a integrat perfect viziunii culturale atotcuprinzătoare (deci şi teatrale) pe care o aveau şi o proiectau pas cu pas Radu şi Negoiţescu: euphorionismul.

Conceptul de euphorionism, de inspiraţie goetheană, a sintetizat idealul de cultură românească pe care l-a avut Cercul Literar de la Sibiu: şi anume, o cultură de valoare universală, cu o structură complexă, o cultură deprovincializată, în care valoarea estetică este obligatoriu conjugată cu aceea morală şi nu este lipsită şi de o dimensiune axiologică de natură ideologică.

Tot ceea ce a înfăptuit Doti a fost apreciat, de către Radu şi de asemenea de către I. Negoiţescu, prietenul apropiat al cuplului, drept euphorionist. „Doti revelează în mine puteri nebănuite şi întreţine cu o animaţie neobişnuită idealurile mele euphorioniste“, întrucît „s-a alăturat… drumului nostru spiritual“, recunoştea Radu în scrisoarea sa din 15 noiembrie 1951 către Negoiţescu. Cerchistă şi euphorionistă – aşa au socotit-o ei pe Doti. De pildă, cu ocazia unui spectacol de pantomimă de la Teatrul din Sibiu, din primăvara-vara anului 1953, pregătit de Doti cu clasa ei, Radu Stanca jubilează că ea „şi-a dat cu acest prilej un examen cerchist excelent, de conducătoare artistică. Îi vom putea încredinţa liniştiţi destinele teatrului Euphorion“. Iar rolul ei din Hangiţa după Goldoni, precum şi regia lui Radu Stanca la acelaşi spectacol, din 1952, de la Teatrul din Sibiu, au fost pentru Negoiţescu, după ce a văzut o reprezentaţie, „succesul vostru euphorionist, primă încarnare a nesăbuitelor noastre visuri de artă şi cultură“. Tot I. Negoiţescu, care a îndrăgit-o şi admirat-o profund pe Doti, îi scria superbei actriţe: „În adevăr te admir şi te preţuiesc extraordinar de mult, după ce te-am văzut întrupînd Hangiţa lui Goldoni. Întîlnirea ta cu Radu (şi prin el cu Euphorion) e o întîmplare nu numai norocoasă dar şi fericit fatală“.

Nu am căutat, pentru a o omagia pe Doamna Doti Stanca, frazele unor critici teatrali care au văzut-o jucînd. M-am limitat, dinadins, la aprecierile lui Radu Stanca şi ale lui I. Negoiţescu: ei – creatorii Cercului Literar şi autorii conceptului filosofic de euphorionism – au chiar avut competenţa şi criteriile pentru a vedea în ce măsură preafrumoasa actriţă a întrunit sau nu notele cerchismului şi euphorionismului. Pentru arta ei actoricească şi munca ei de profesoară de actorie, ei au învestit-o drept cerchistă şi euphorionistă, socotind-o membră cu drepturi depline în cea mai făgăduitoare mişcare culturală pe care a născut-o, într-un sublim act de rezilienţă,  Transilvania (concret: Universitatea clujeană aflată în exil istoric la Sibiu, în urma cedării Ardealului) în secolul al XX-lea: anume, Cercul Literar de la Sibiu.

Doti a fost pentru Radu partenera lui perfectă, căci inspiratoarea lui. Iar după moartea lui atît de timpurie şi dureroasă, ea a devenit păstrătoarea şi păzitoarea operei lui rămase în întregime în manuscris; operă pe care o cunoaşte perfect şi cu deplină înţelegere, pe care a pregătit-o volum cu volum pentru editare, însă lăsîndu-i pe alţii, cu o obstinată discreţie, să semneze îngrijirea volumelor apărute. Obstinaţia cu care s-a păstrat în umbră i-a ajutat pe unii comentatori ai lui Radu Stanca să o trateze nedrept, s-o jignească (căci dînd crezare unor afirmaţii ale lui Horia Stanca ce nu sînt pe linia adevărului; vezi în acest sens restabilirea cu probe a adevărului, în textul meu din  Apostrof, nr. 7, 2016) sau pur şi simplu să o neglijeze. Aşa se face că informaţiile despre Doti, care a fost pentru Radu omul cel mai important din lume, chiar lumea însăşi – „toţi fără tine sînt pentru mine nimic şi tu, chiar fără toţi, eşti pentru mine lumea întreagă“, îi scria Radu lui Doti în 24 martie 1962 –, sînt puţine, uneori tendenţioase, cel mai adesea incomplete, greu de găsit şi de pus cap la cap.

Am scris aceste rînduri despre Doti Stanca pentru a-i mărturisi respectul, admiraţia şi dragostea mea.

La mulţi ani!

Marta Petreu

20 octombrie 2017, Cluj