Natalie Diaz s-a născut în 1978, a crescut în satul amerindian Fort Mojave din Needles, California, a studiat la Old Dominion University, iar actualmente predă la Universitatea Statului Arizona. Face parte din comunitatea Mojave şi este angajată într-un program de revitalizare a acestei limbi indigene. A publicat două volume de versuri, a primit mai multe burse şi premii, inclusiv prestigiosul Pulitzer Prize pentru cea mai recentă carte.

 

Cînd fratele meu era aztec

 

locuia la noi în beci şi-mi jertfea părinţii

în fiecare dimineaţă. A fost îngrozitor. De neiertat. Dar ei tot veneau

înapoi pentru şi mai mult. Îl iubeau, era tot ce puteau spune.

 

A-nceput cu el poticnindu-se pe la Avenida de los Muertos,

părinţii mei mergînd în spate ca nişte efigii într-o procesiune

pe care el o putea arde cu totul în orice clipă. Ei nu ştiau

 

ce altceva să facă în afară de-a fi acolo să-l culeagă de pe jos cînd murea.

Au uitat cine era pe moarte, cine era deja mort. Fratele meu

a renunţat să mai poarte cămăşi cînd un cortegiu de femei murdare pe piept

 

l-au ales şeful lor, urmîndu-l în sus şi-n jos pe scări –

Erau acrobaţi, mişcîndu-se, zvîrcolindu-se ca şerpii – Îl hrăneau

cu sticlă pisată şi foc. Înfuleca darurile. Părinţii mei

 

îl rugau să le smulgă ochii din cap. El credea că era

                Huitzilopochtli, un zeu, jumătate om, jumătate colibri. Părinţii mei,

la picioarele lui, zdrobeau frunze de caprifoi, el îşi lăsa-n jos gura ca o sabie,

 

se-ndopa cu ele, scurgînd culoarea pînă cînd sprîncenele lor încărunţeau.

Fratele meu îi istovea şi-i lăsa acolo înainte de ceremoniile sale din beci –

agitînd în pumni inimile lor cutremurate,

 

în timp ce nişte cîini plini de purici alergau în sus şi-n jos pe trepte, lingîndu-şi fundurile,

destrăbălaţi. Vecinii erau uluiţi că inimile părinţilor mei tot

creşteau la loc – Asta spunea mult despre părinţii mei sau despre inimile părinţilor.

 

Fratele meu îi azvîrlea în cenotes, îi arunca de pe stînci,

le găurea craniile de parcă erau borcane inutile sau glastre,

îi rupea-n bucăţi şi hrănea cu ei zeii stăpînitori

 

ai tîrfelor cinstite, cu feţele ciupite de vărsat, de la colţurile jegoase ale străzii,

care-şi desfac picioarele în lupanare fără electricitate. El dormea

în haine slinoase mirosind a piersici putrezite şi chibrituri, s-a-ndrăgostit

 

cu spume de femeia-cîine din cortegiu care-l hrănea. Părinţii mei

şi-au pierdut pofta de mîncare, de fii. Ca toţi regii răi, fratele meu

purta o coroană, o şapcă de baseball verde pusă invers,

 

cu steagul Mexicului brodat pe ea. Cînd o purta

în curtea din faţă, pe care-o privea drept propriul său zócalo,

întregul său regat ştia că el domnea în ziua aceea, avea toate nestematele

 

pe care un rege le putea mînca sau fuma sau injecta. Sclavele veneau

la gard şi-i ciuguleau din palmă. Le hrănea cu maíz

prin plasa de sîrmă. Părinţii mei priveau de la fereastră,

 

jelindu-şi casa devenită grădină zoologică, fiul care era

acum o cuşcă ruginită. Aztecul se afla în centrul atenţiei într-un boschet de cătină roşie

vizavi de strada unde trăiau păunii. Părinţii mei sperau din toată inima

 

ca el să nu se mai întoarcă, aprindeau lumînări novena

ca el s-o facă. Mereu venea acasă cu pene turcoaz şi

alb-verzui şi duhnind a găinaţ de păun. Părinţii mei adunau

 

ce le-a mai lăsat din trupurile lor, încercînd să se ridice fără picioare,

încercînd să se apere, cu mîinile lipsă, de loviturile lui, căutîndu-şi degetele

să se roage, să se caţăre-afară din orice pîntece-ntunecat pe care fratele meu, aztecul,

fiul lor, l-a hrănit cu ei.

 

– When My Brother Was an Aztec (2012)

 

Poem de dragoste postcolonial

 

Am fost învăţată că hematitul poate vindeca o muşcătură de şarpe,

poate opri sîngerarea – cei mai mulţi oameni uită asta

cînd războiul se sfîrşeşte. Războiul se sfîrşeşte

în funcţie de războiul la care te referi: acelea pe care noi le-am provocat,

înainte de acelea, în urmă cu milenii şi chiar mai mult,

acelea care m-au provocat, pierdute şi cîştigate de mine –

aceste răni veşnic înflorite.

Am fost clădită pe simbrie. Deci sînt în simbria iubirii şi-a răului –

mereu altă campanie în care să mărşăluieşti de-a curmezişul

unei nopţi pustii pentru străfulgerarea de tun a pielii tale palide,

statornicindu-se la pieptul tău într-o lagună argintie a fumului.

Cobor de pe calul meu negru, te leg acolo, îţi ofer

înghiţitura grea a tuturor însetărilor mele –

Am învăţat Bea într-o ţară a secetei.

Ne place să rănim, să lăsăm semne

de mărimea pietrelor – fiecare, un cabochon rotunjit

de gurile noastre. Eu, discul tău, discul tău de polizor

lustruind – verde-mpestriţat cu roşu –

jaspul dorinţelor noastre.

Există-n deşertul meu flori sălbatice

cărora le ia pînă la douăzeci de ani să-nflorească.

Seminţele dorm ca druzele dedesubtul fierbintelui nisip feldspatic

pînă cînd o viitură se revarsă-n arroyo, ridicîndu-le

în şuvoiul său de cupru, le-nzestrează cu memorie –

ele-şi amintesc ceea ce zeul lor le-a şoptit

în nervuri: Trezeşte-te şi pătimeşte pentru viaţa ta.

Unde-au fost mîinile tale sînt romburi

pe umerii mei, jos pe spate, pe coapse –

Sînt culebra ta.

Trăiesc în praf pentru tine.

Şoldurile tale-s de culoarea cuarţului şi periculoase,

doi berbeci cu coarne trandafirii urcînd un povîrniş domol

înainte ca cerul de noiembrie să despriponească un potop de-o sută de ani –

deşertul s-a-ntors dintr-odată la străvechea-i mare.

Se ivesc heliotropul sălbatic, buruiana-scorpion,

phacelia albastră, care păstrează movul aşa cum un gît poate păstra

forma oricărei mîini puternice –

Mîini puternice, aşa mi le-a numit ea.

Ploaia va veni în cele din urmă, sau nu.

Pînă atunci, ne-atingem trupurile ca pe nişte răni –

războiul nu se sfîrşeşte niciodată şi, cumva, începe din nou.

 

– Postcolonial Love Poem (2020)

 

Prezentare şi traducere de George State