ION BUZAŞI, TEZA DE DOCTORAT A LUI IOAN ALEXANDRU

Pindar şi Eminescu

 

Aşa cum se ştie, Ioan Alexandru şi-a început studiile universitare filologice la Cluj, în toamna anului 1963. În toamna aceluiaşi an, în urma numeroaselor absenţe risca să fie exmatriculat. (Împrejurările sunt prezentate detaliat în interviul lui Adrian Păunescu cu Mircea Zaciu din vol. Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973.) S-a ales, probabil şi la intervenţia lui C. Daicoviciu, rectorul de atunci al Universităţii clujene, situaţia salvatoare a transferului la Universitatea din Bucureşti. Cu Ioan Alexandru, prin acest moment biografic s-a confirmat adevărul înţeleptei şi profundei zicători româneşti: „În tot răul e şi-un bine!“. Pentru că, transferat la Bucureşti, Ioan Alexandru a început să activeze în cenaclul „Nicolae Labiş“, coordonat de Eugen Barbu, în aceea vreme un mare sprijinitor al talentelor tinere, a publicat pagini întregi în revista Luceafărul, al cărui redactor-şef era acelaşi prozator, care echivala în deceniul ‘60-‘70 al secolului trecut cu o veritabilă consacrare, situându-se astfel în linia proeminentă a generaţiei ‘60 a poeziei româneşti, alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi alţii care au „schimbat faţa“ poeziei româneşti, eliberând-o de sub chingile apăsătoare ale realismului socialist, redându-i autenticul lirism prin relaţia ei intimă cu marea poezie interbelică.

La absolvire, în 1967, poetul este reţinut la Catedra Eminescu, din păcate cu o existenţă efemeră, de sub conducerea Profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi, câţiva ani mai târziu, este trimis la studii de specialitate în universităţile germane Aachen şi Freiburg. La Freiburg audiază prelegerile filosofului Heidegger, se bucură de preţuirea acestuia, iar prelegerile şi filosofia acestuia vor avea o influenţă covârşitoare în evoluţia intelectuală a lui Ioan Alexandru. Se adânceşte în studiul limbilor de cultură antică, greaca veche, ebraica şi latina, pentru a citi în original pe câţiva dintre marii poeţi ai literaturii universale. S-a adâncit, de asemenea, în studiul filosofiei şi patristicii medievale. Prin aceasta, Alexandru este singular între colegii săi de generaţie. La întoarcerea în ţară, lucrează o vreme la Catedra Eminescu, apoi, după desfiinţarea acesteia, la Catedra de Filologie a Universităţii bucureştene, predând cursuri de ebraică veche, unde – îşi aminteşte Nicolae Manolescu – poetul îşi alegea singur temele şi nimeni nu intervenea în planificările şi în orarul lui. A şi tradus din literatura Vechiului Testament o capodoperă a literaturii ebraice, Cântarea Cântărilor, iar din literatura antică greacă Imnele lui Pindar (trei volume).

Traducerea lui Pindar i-a sugerat o paralelă cu Eminescu – restrânsă la un motiv central la ambii poeţi – Patria.

Teza de doctorat a lui Ioan Alexandru1 a fost susţinută în 1973 şi se intitula Patria la Pindar şi Eminescu, la Catedra Eminescu, şi având conducător ştiinţific pe profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga. În 2013, profesorul Aurel Hâncu obţine doctoratul cu monografia Ioan Alexandru în care vorbeşte despre teza poetului Imnelor şi o comentează pe baza Rezumatului din care a avut amabilitatea să-mi ofere şi mie o copie.

Într-un argument introductiv, poetul arată cum a ajuns la abordarea acestei teme: „Gândul că Eminescu face parte din aceeaşi familie spirituală ca poet, cu Pindar s-a ivit şi a prins consistenţă lucrând la traducerea în româneşte a Imnelor şi a fragmentelor rămase nouă de la acest poet elen din veacul al cincilea, socotit singular încă în timpul vieţii“ (p. 1). Eminescu n-a cunoscut opera lui Pindar, pentru că nici în opera lui, nici în manuscrise nu există vreo referinţă la acest poet al Greciei antice; nu l-au cunoscut nici marii poeţi germani Goethe şi Fr. Schiller, dar l-a cunoscut Hölderlin, care a şi fost influenţat de Pindar. Hölderlin a cutreierat Elada pe urmele lui Pindar, devenind prin specificul liricii sale un emul al marelui poet grec, nu un epigon „aspirând la aceeaşi frumuseţe“. Eminescu nu face acest drum iniţiatic: „El este un om al locului, ce ţine de un loc arhaic ce-l captează şi farmecă, într-atât încât nu poate hălădui nicicum din raza ochiului acestuia. Marea conversiune, evenimentul vieţii lui Eminescu nu-i ieşirea, descoperirea în străini şi departe, în alt cer şi seminţie a slavei reale ce-i dată omului s-o poarte şi îmbrace, ci tocmai locul de aici; acest Topos cu felul său de vieţuire şi măreţia faptei cuvântului în acest loc alcătuiesc evenimentul vieţii poetului. Urmărindu-i opera vedem limpede acest fapt: cer „veşmintele vorbirii“ fapte ale acestui loc şi nume al acestui loc, „bat la porţile cuvântului“, continuu, făpturi şi fapte ale acestui topos din cea mai veche vreme până astăzi. Acest Topos, această Patrie, acest loc al Părinţilor şi Părintelui este obiectul rostirilor sale“ (p. 5).

Acest fapt face posibilă o apropiere între el şi Pindar: „Organic legat de cetatea sa patrie, Pindar nu va descoperi nici o altă lume decât cea în care a venit. Ca şi Eminescu, va fi plecat o perioadă în străini, dar lucrând pentru acasă, se va întoarce, va vieţui trecând prin nevoiri şi el de tot felul, dar rămânând fidel rostitor al patriei elene al cărei înţeles se va lămuri pe parcurs“ (p. 6). Această statornicie în Patrie, această fidelitate absolută faţă de tradiţie şi profunzimea explorării tradiţiilor acestei Patrii „face posibilă evocarea lui Eminescu, nefiind vorba de influenţe, ci de comunitate spirituală“ (p. 6. – subl. n.). Doi poeţi în toposuri şi veacuri diferite, necunoscându-se, în momente cruciale ale cântului lor, au atitudini civice (şi poetice) asemănătoare: sunt refractari faţă de străini, închişi în matca lor, ospitalieri, dar nu iubitori de obiceiuri străine „venite peste noapte să tulbure liniştea străbunilor şi orânduiala prestabilită“ (ibidem). Această „închidere faţă de străini“ atinge şi la Pindar, şi la Eminescu accente violente. Pindar: „Este însă din neamul omenesc cel mai nebun/ Cel ce ruşinându-se în Patrie, priveşte la străini“. Eminescu: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii“, ambii poeţi asemănându-se cu psalmistul David şi cu psalmul „iubirii de ţară“ (Psalmul 136/137 – La râul Babilonului): „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie mâna dreaptă/ Lipească-mi-se limba de gâtlej, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,/ Dacă nu voi pune Ierusalimul, mai presus de orice,/ Ca început al veseliei mele“.

Lucrarea îşi propune să ne dezvăluie „cum arată acest Topos, această Patrie în faţa sa de slavă, după mărturia celui care prin cuvântul său ctitoreşte un loc, adeverindu-l ca Patrie“ (p.7).

Vorbind despre „metoda de lucru“ abordată, Ioan Alexandru precizează că „Poezia este rostire despre altul, cuvântare ţinută în cinstea, de dragul altuia, este ceea ce cei vechi înţelegeau prin alegorie“. Face aceste precizări, pentru că poetul „cere drept egal la existenţa tuturor rostirilor (publicistică, proză, dramaturgie – n.n.) lui Eminescu“, pentru că a trecut suficient timp ca „textele lui să nu mai fie catalogate, subordonându-le“.

Ca în eseurile din Iubire de patrie (vol. I, II), unele reluând fragmente din teza de doctorat, fraza lui Alexandru este adeseori inspirată, poetică: „Actul rostirii este unic şi suveran; nimeni nu spune niciodată acelaşi lucru, fiecare clipă aduce noutatea ei, este absolută, şi cuvântul ce-şi desfoliază fiinţa într-o clipă nu revine acelaşi în cea următoare. Timpul poeţilor nu-i Cronos întâi, ci Kairos, este clipa hotărâtoare, existenţa poetului este una Kairoică. Cuvântul, fiecare rostit în această stare alegorică, are menirea de a aduce mai multă lumină asupra obiectului asupra căruia sărbătoreşte; căci este o ardere pentru altul şi cu cât mai multă jertfă-cuvânt, cu atât flacăra durează, un grai şi o Patrie“ (p. 8).

Rostul graiului alegoric poetic nu este unul estetic în primul rând, ci unul de „ctitorie şi iniţiere“. Aşa trebuie văzut Eminescu. Iar încheierea introducerii şi a expunerii metodei de lucru subliniază finalitatea operei eminesciene şi câteva coordonate etice şi civice ale personalităţii celor doi poeţi ce vor fi dezvoltate în paginile următoare ale tezei: „Poeţi ca Eminescu nu scriu pentru filologi sau filosofi care cugetă în grai desluşit durata şi soarta lor în cosmos: problematica lor este a noastră, a tuturor. Înalta moralitate a acestor doi poeţi, organicul lor patriotism, evlavia şi hărnicia lor sunt vertebre de aur în osatura fiecărei făpturi rupte din huma arsă a acestui statornicit topos, ctitorit aici între Carpaţi şi Dodona, peste care şerpuie puterea Ictrosului“ (p.8).

Teza are o structură didactică, adecvată unei paralele literare, înfăţişând asemănările şi deosebirile între cei doi poeţi. Paginile 9-11 enumeră asemănările, iar paginile 11-12 deosebirile, organizate pe capitole. La Asemănări sunt 15 capitole urmărind teme, motive şi atitudini poetice comune: Semnificaţia cuvântului, Poezia e ocazie, Înţelesul faţă de muncă, Măsură şi cunoaştere de sine, Educaţie şi morală, Evlavie şi sfinţenie, Virtutea sau caracterul, Astăzi e vremea potrivită, Poetul, Patria şi patrioţii, Istorie şi mithos, Firea şi umbra, Adevărul, Luna, Vulturele şi stejarul. Deosebirile sunt grupate în numai două capitole: Moira şi soarta, Natură şi putere.

Teza lui Ioan Alexandru este în continuarea eseurilor sale din volumul Iubirea de patrie o ilustrare a lecturilor preferate ale poetului asupra cărora s-a statornicit odată cu publicarea Imnelor. Aşa cum ne îngăduie Rezumatul să presupunem, teza de doctorat a lui Ioan Alexandru este o sinteză şi o încununare a eseisticii sale din volumele Iubirea de patrie.

 

 

  1. Patria la Pindar şi Eminescu, cu o traducere integrală a poeziei lui Pindar. Rezumatul tezei de doctorat. Conducător ştiinţific prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1973, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbă şi Literatură Română.