Alexandru Jurcan

Efemeritatea ierarhiilor literare

Orice ierarhie literară formulată trebuie să-şi asume efemeritatea. Timpul implacabil reordonează, modifică, aduce surprize neaşteptate. Orice schimbare a gusturilor modifică ierarhiile. Vorbind despre „gusturi“, am în vedere un public-cititor oarecum avizat, cu o cultură solidă. Nu intră în discuţie gusturile din domeniul iletrismului. Experienţa de viaţă a cititorului poate reordona clasamentul personal. Cine se încumetă să construiască o ierarhie literară trebuie să ţină cont de valoarea incontestabilă a operelor, cu un înalt grad de obiectivitate, dar şi de impactul acelor scriitori, circulaţia cărţilor, vânzarea lor etc. Nu uităm de atomizarea societăţii, de absenţa sentimentului comunitar. Oare triunghiul scriitor-editor-cititor este o relaţie funcţională? Asistăm la monologuri autiste la tot pasul.

Mă deranjează formulările de tipul „cel mai valoros scriitor în viaţă“, ca să nu mai vorbesc de postumitate, care e mereu „ameninţată“ de naşterea unui… şi mai important. Există şi scriitori care au scris o singură carte, dar asta nu înseamnă că opera lor nu aspiră la un loc de frunte în diversele ierarhii. Scriitorii n-ar trebui să fie lezaţi de clasamente, de parcă s-ar produce un concurs sportiv, care ar elimina mulţi creatori. Bineînţeles că se mai nasc invidii, dar şi idiosincrazii subite, inexplicabile.

Criticul literar are o poziţie ingrată, plus responsabilităţi majore, de chirurg în faţa operaţiei. Trebuie să-şi domolească orice briză de subiectivitate, să aibă curajul opiniei, să devină o „voce“ demnă de luat în seamă, care ar fi capabilă să recunoască valoarea incontestabilă chiar a unui scriitor pe care-l antipatizează. Normal că accept micile puseuri de subiectivitate ale criticului, numai să nu devină ingrat faţă de o operă remarcabilă.

Scriind despre relativitatea ierarhiilor literare îmi vine în minte cazul lui John Kennedy Toole (Premiul Pulitzer, 1981). S-a născut în 1937, a scris un roman care a fost respins brutal de edituri, astfel că John s-a sinucis de necaz în 1969. Maică-sa a reuşit să publice Conjuraţia imbecililor, care a devenit imediat bestseller, tradus în peste douăzeci de limbi. O bijuterie, o capodoperă, o epopee comică, cu un erou descins din Falstaff, Gargantua, Don Quijote. Nu-i aşa că, deodată, s-au clătinat fragilele ierarhii aproape bătute în cuie?

Să fim realişti: mulţi critici au renunţat să mai scrie, derutaţi de buruienişul editorial. Cine se va mai angaja în munca ingrată de distilare a valorilor?