Vasile Igna

Circumspect din fire şi resemnat din obişnuinţă

1. La drept vorbind, nu prea ştiu cum se construieşte o ierarhie literară. Presupun că nu de la sine, printr-o separare benevolă a vârfurilor, a mediocrităţilor şi a nonvalorilor. Ceea ce e sigur e că percepţia publică nu alege cu prioritate valorile, ci succesul, popularitatea (numărul de like-uri?), vizibilitatea. Rămân, aşadar, doar două ipoteze: critica şi posteritatea. Ideal ar fi ca prima, critica, să fie esenţialmente onestă, altfel spus, să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, să fie implicată în prezent şi să aibă antenele îndreptate spre viitor. În acelaşi timp, prieteniile dintre scriitori şi amiciţiile acestora cu criticii sunt pagini reconfortante şi, de cele mai multe ori reciproc profitabile ale istoriei literaturii. Când însă acestea substituie adevărul artistic cu cel sufletesc, ele pot repara orgolii, dar nu pot face din negru alb şi, îndeosebi, nu pot impune ierarhii. Mai degrabă sunt de înţeles (dar nu neapărat de dorit) situaţiile inverse, cele care însoţesc şi amestecă judecata critică cu accidentele de parcurs, cu antipatiile, cu idiosincraziile ori cu reaua-voinţă. Doar că răul, fiind întotdeauna mai vizibil decât binele, este, în mod paradoxal, nu doar mai uşor de diagnosticat, ci şi mai vulnerabil la terapia de şoc. Ceea ce poate însemna că şansa de a anihila ceva care are rădăcinile identificabile este mai mare decât cea de a transforma apa sfinţită în şampanie. Pe de altă parte, deşi neutralitatea critică pare a fi o aspiraţie cu destui adepţi, împlinirea ei n-ar fi altceva decât o iluzie, o fantasmă în plus. Orice zâzanie (fractură intergeneraţională, premii, uniuni sau ascociaţii de scriitori etc.) e preferabilă perspectivei de a bălti într-o mare de compromisuri, fără valuri şi furtuni, monotonă, previzibilă, lâncedă şi insipidă. Spiritul critic autentic (nu şi cel literar propriu-zis!) e străin insurecţiilor şi comploturilor umoral-conjuncturale şi destui dintre confraţii de astăzi îl confirmă şi îl onorează.

2. În ceea ce mă priveşte, m-am ferit, cât mi-a stat în putinţă, să accept ori să pun eu însumi (unor confraţi în viaţă, dar şi unor predecesori) etichete de felul celor pomenite de dumneavoastră. Am evitat să folosesc superlativul, nu neapărat dintr-o exigenţă exagerată, ci, îndeosebi, din respect faţă de adevărul din spatele cuvintelor, căruia i s-au adăugat, foarte devreme, cultul valorii şi conştiinţa relativităţii ierarhiilor. „Inflaţia“ de care vorbiţi dumneavoastră e reală şi, chiar dacă nu sunt foarte deranjat de ea (deoarece adesea include autori de toată lauda!), rămân circumspect din fire şi resemnat din obişnuinţă. Pe de altă parte, etichetele de acest fel nu aparţin criticilor cu adevărat respectabili (de obicei, canonul nu compară, se mulţumeşte să includă), ci recenzenţilor de tot felul şi purtătorilor de steaguri vopsite în culorile zilei. Fiecare bisericuţă sau chiliuţă cu icoanele şi cu prapurii ei! Cât priveşte posteritatea (sau postumitatea, care e un fel de eternitate… generaţionistă!), are şi ea puseurile de intransigenţă ori de îngăduinţă cu care ne-a obişnuit contemporaneitatea. Timpul cerne, dar nu alege nisipul şi pietricelele, ci bolovanii şi stâncile. Ţinând seama de schimbarea profundă pe care le-au suferit, în ultimele decenii, gusturile, percepţiile şi aşteptările celor care se mai interesează de literatură, s-ar putea, Doamne fereşte, ca, peste o vreme, unii din sfinţii literaturii de azi să nu mai fie decât nişte nume dintr-un anost, redundant şi interminabil sinaxar. Într-o asemenea perspectivă, pentru a te încumeta să faci o profeţie, ar trebui să fii cel puţin cititor în stele.

3. Într-un fel, am răspuns deja întrebării dumneavoastră. Toate simptomele maladiei de care suferă o parte a criticii foiletonistice de azi sunt corect identificate. Doar că ele nu sunt boli de sezon ori epidemii generate de viruşi intempestivi şi claustrogeni, ci boli ereditare cu manifestări asemănătoare şi terapii paliative. Remediul nu e, aşadar, decât parţial şi nu până la capăt, în educaţie (mulţi dintre actori sunt cultivaţi şi perspicace), ci în onestitate şi în simţ al măsurii. Criticul credibil are întotdeauna capul şi condeiul limpezi, iar coloana vertebrală dreaptă. Subiectivitatea lui (altminteri, firească, inevitabilă!) ar trebui să se oprească acolo unde ameninţă să dea mâna cu impostura ori cu ridicolul.