Leo Butnaru

1. Au fost timpuri când, în ziua anunţării Premiului Nobel, cititorii, exegeţii, însăşi literatura îşi ţineau, de emoţie, respiraţia. În ultimele decenii, însă, la acel moment, toţi respiră oarecum sincopat, a dezamăgire. Cam aşa e şi în cazul premiilor importante din arealul românesc – de la ceva aprobare, la, de-a dreptul, decepţie, nedumerire, încât îţi vine să crezi că posibila ierarhie credibilă a cam degradat în… anarhie valorică, adică pseudo.

În istoria literaturii, scara ierarhică e una mobilă, relativă, pliantă, ba chiar ar avea şi ceva din puzzle, şotron, cu modificarea poziţiilor actanţilor situaţi pe ea, pe unii coborându-i, scoţându-i din „Marea, Principiala, Obiectiva Atenţie“, pe alţii înălţându-i în rocade pe verticală. Pentru autori, această scară presupune provizoratul situării, astfel că unii dintre cei „intraţi“ în lista canonică vor rămâne în ea, alţii însă vor fi scoşi din ea, locul lor ocupându-l cei dezavantajaţi la întocmirea clasamentelor, dar „reabilitaţi“ în timp, procesul ţinând de tendinţa spre o mai obiectivă evaluare, spre eliminarea aranjamentelor, în cazul unor scriitori care s-au pomenit unde nu le era locul, în răbojul-model al clasificărilor valorizante. Astfel că în dreptul numelui cutare sau cutare nu se mai opreşte acul busolei ierarhice, numele respective fiind demagnetizate de falsitatea „încărcăturii“, de jocul ambiţiilor de grup, de simpatiile şefilor sau subalternilor. Jocul acului acestei busole printre… fusceii scării ierarhice e atractiv! Unii autori, în acest joc, şotron al evaluărilor, sunt coborâţi de pe fuscelul „marilor“, pe cel al „obişnuiţilor“, de pe fuscelul „notabili“ pe cel numit „acceptabili“, fuscelul-nivelul „unic, unicat“ lăsând să cadă autori pe fuscelul „şi alţii“ etc.

Iar modul de ierarhie ideală, imuabilă, pur şi simplu nu a existat, nu există şi nu va exista, ierarhizarea fiind mereu supusă contrariilor (necesare!) între obiectiv şi subiectiv, în deschiderea largă a ochilor, la evaluare, şi mijirea lor până la trecerea cu vederea a exceselor de apreciere pentru ceva ce merită mult mai puţin.

2. Acum câţiva ani, un poet chişinăuian supraevaluat, până la a fi numit… naţional (un atare epitet i se atribuie lui Eminescu, dar până la poetul respectiv ar mai fi Blaga, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu etc., etc.); prin urmare, respectivul a publicat undeva – ce credeţi? – lista celor pe care dânsul îi consideră… geniali, mai puţin geniali sau doar atinşi de geniu. Erau exact cei care îl adulau şi care îl epitetizaseră suprem: poet naţional până… la Prut. Pentru că la Bucureşti lumea ar fi hohotit de-a binelea de râs. Păstrând proporţiile, aceleaşi reacţii le trezesc şi cazurile la care se referă întrebarea.

În ce priveşte postumitatea, să ne amintim versetul 38/18 din Isaia (dau varianta franceză, pe care o găsesc mai adecvată decât cea românească): Dans le monde des morts, personne ne te rend gloire, et les morts ne chantent pas ta louange. (În lumea morţilor, nimeni nu te glorifică, iar morţii nu-ţi cântă laudă. – trad. l.b.)

3. Nu doar în timpurile noastre se fac triste referinţe, constatări despre devalorizarea opiniilor experţilor/exegeţilor, motiv pentru care e atât de nesigură, ceţoasă ierarhia literară. E în ceaţă, uneori mai densă chiar decât cea londoneză, şi piramida imaginară, de autorizare şi autoritate simbolică situaţională, pe care o „construiesc“, o propun, o declară mai multe instituţii socioculturale, dar şi reputaţi exegeţi (cu sau fără ghilimele, fie invocat genericul lor nume).

Da, ierarhia generală, cum ar veni, e combinată din mai multe ierarhii, propuse de grupări, reviste, „secte“ oarecât influente; propuse în rezultatul conjuncturilor, convenţiilor gen „eu pe tine, tu pe mine“ sau, la plural, „noi pe-ai voştri, voi pe-ai noştri“ (ne propunem mutual în lista canonică). Astfel că, într-o anume măsură, ierarhia poate fi asemănată cu Turnul Babel. Sau, poate, cu Arca lui Noe, în care fiecare grupare, editură, revistă, sectă „centrală“ sau „marginală“ se străduie să încarce pe câţi mai mulţi de-ai lor.