Născut pe 20 iunie 1913, versatilul dramaturg Aurel Baranga a murit pe 10 iunie 1979. Era oportunistul perfect. Putea fi un intelectual veritabil, a ales să fie bufon, valet şi slugă. Era prea inteligent pentru a fi fanatic, dar şi prea versatil pentru a-l socoti cu adevărat inteligent. Singura sa consecvenţă a fost aceea a căutării gloriei de public. Plus linguşirea fără urmă de ruşine a mărimilor oficiale.

A debutat cu versuri la Bilete de papagal, a fost unul dintre editorii revistei de avangardă Alge. A studiat medicina. A intrat în PCR în anii războiului. Evreu fiind, riscul era ridicat la pătrat. Spirit avangardist, s-a identificat cu o formaţiune care se pretindea avangarda proletariatului. După 23 august 1944, devine un stalinist înverşunat, o trompetă virulentă a unui înspăimântător dogmatism. Credea? Poate, asemeni amicului său, artistul plastic Jules Perahim. Mima credinţa? Posibil, asemeni unui Petru Dumitriu.

A scris versurile primului imn al RPR (Zdrobite cătuşe). împreună cu sinistrul N. Moraru a pus bazele „noii dramaturgii“ în piesa Pentru fericirea poporului. A condus revista Urzica până când s-a stins din viaţă în 1979. Comediile sale erau fals nonconformiste. Orice eroare era în final „corectată“ prin intervenţia secretarului organizaţiei de bază. Horia Lovinescu a excelat în drama luptei dintre „reacţiune“ şi „progres“. Aurel Baranga, în satiră cu voie de la stăpânire. Nonconformismul său de juneţe se convertise într-o continuă goană după bani şi aplauze.

Între 1969 şi 1974, a fost membru al CC al PCR. În plin dezmăţ antisemit al grupării conduse de Eugen Barbu, era amic cu autorul Gropii. Mâncau, beau, bârfeau împreună. Cu prima nevastă, de origine franceza, l-a avut pe Barbu (Harry), absolvent de IATC, ajuns în Anglia şi devenit redactor la secţia română de la BBC. Apoi, i-a „suflat-o“ pe Marcela Rusu demnitarului Al. B. Familia Ceauşescu, întotdeauna interesată în intrigi de alcov, a fost încântată, mai ales că Bârlădeanu îndrăznise să conteste omniscienţa „Tovarăşei“.

Piesa Viaţa unei femei, cu Marcela Rusu în rolul principal, era un fel de Puterea şi adevărul, o justificare pastelată a sistemului prin omagierea „cadrelor sănătoase“. Voia să scrie, împreună cu amicul său Mihnea Gheorghiu, o biografie a Cârmaciului. Nu avea scrupule, doar interese. Câştiga enorm, trăia pe picior mare. A fost comediograful en titre într-o era a minciunii, a imposturii şi lichelismului. A scris o carte intitulată Tipuri şi tertipuri. Vorbea, în fond, despre sine. Din întreaga sa producţie literară nu rămân, eventual, decât câteva fabule. Plus imaginea unui crapulos conjuncturist. Înaintea morţii, a revenit la începuturile sale nonconformiste. Anunţul privind decesul fostului demnitar comunist a apărut doar ca ferpar în România liberă. Când Ceauşescu a aflat că dramaturgul său favorit n-a avut parte de cuvenitele funeralii, s-a organizat o ceremonie cu toată floarea cea vestită a lumii teatrale şi scriitoriceşti. Sicriul era gol. Memoria îi este salvată de vocile marilor actori care au jucat în piesele sale.

Fabula sentimentelor

În pădure,

La un bal,

O vulpe şatenă,

Mondenă,

Apăru gătită

Într-o rochie de seară,

Extraordinară,

La gât cu o femeie, răsucită,

Ca un fular, ca un şal…

Asistenţa, derutată,

Încremeni, intimidată.

Doar un şacal o întrebă direct:

„– Cum ai decăzut în asemenea hal,

Cum ai fost în stare,

Pentru un capriciu,

De modă trecătoare,

Să comiţi un asasinat,

Atît de abject?…

Asta nu mai e modă,

E viciu!“

MORALA

Blândeţei?

A milei?

A urii?

Nu căutaţi fiara

În desişul pădurii!