OANA GOIA, O FATĂ CĂLARE PE O IAPĂ FACE DRUMUL CRUCII PE APĂ

Credeam că s-a înmormântat în mine ziua în care am învăţat să văd moartea cu ochii rugăciunii şi cu sufletul cârtind. Aşa cum o fac toţi aceia care pietruiesc cu cereri către Dumnezeu drumul celor ce se duc să se stingă în uitarea Golgotei.

Aşa, ca-n ziua aceea. O văd şi acum.

Se purta pe afară în tăciunele toamnei şi făcea forfota pe care o izbuteam doar eu când abia căram găleata cu apă de la fântână în cohea bunicii.

Voiam să dau buzna în drum, să aud, să mă uit în cerul strigătelor şi să înţeleg gurile acelea ce parcă urlau în altar, nu pe drum. Dar nu mă lăsau să ies, mă ţintuiau după poartă ca pe o iapă ce voia, din sânge, doar să ridice tot praful drumurilor în galopul ei. Dar eu nu eram nici atunci pregătită de lume. (Parcă mereu o gratie m-a strâns în lume măruntă, ca în pumn – un fluture prins între lumi. Sau poate că fluturii sunt clipitul lui Dumnezeu, unii rămân după pleoape, alţii se suflă în afară. Poate că fluturii sunt toate fetele de prin sate ce încalecă, într-o dimineaţă cu gri, pe câte o iapă frumoasă, sură, şi merg pe ape.)

Amintirea aia mi-a rămas în cui ca haina unui mort ce-şi aşteaptă viul înapoi şi o tot mănâncă molii flămânde şi oarbe de ce se întâmplă după pleoape.

Nu mă lăsau să ies în lume şi stăteam după gratiile porţii şi îmi lipeam ochii de gurile din drum ca un fluture ce vede întâia oară întunericul şi face ochii mari, mari. Iar când vedeam femeile luându-şi mâinile din cap şi muţindu-şi cuvintele gurii cu lovituri de degete peste buze, sufletul meu de gratii îşi trăgea pielea până în gât. Bărbaţii, care alte dăţi făceau larmă prin cârciumi, acum, îngrămădiţi unii în alţii, priveau când în zare, când în cuşmele lor răsucite-n în mâini, ca atunci când strângi o viaţă de om într-o rugăciune de iertare a păcatelor.

Nu înţelegeam vorbele celor strânşi într-un tăciune de zi de toamnă, dar vedeam groaza ce defila soldăţeşte printre oameni şi gura lor spunea doar „valea, valea“, şi-l strigau pe Dumnezeu din mâini. Îmi venea să-mi fac şi eu cruce privind la apa ca lutul.

Atunci mi-am dat seama, pentru prima dată, că-n mine e totuşi ceva bătrânesc. Aveam doar cinci ani şi eram ca un suflet trecut prin vreme, care ascultă o poveste până la capăt fără să-i vină plânsul pe afară, fără să fie uluit. Atât doar că nu clipeam la povestea ce se desfăşura după gratii, sperând să înţeleg.

– O murit fătuţa, o încălecat pă iapă ş-o înghiţât-o apa şi pământu’. Numa’ Dumnezo…

Şi atunci m-am auzit repezindu-mă cu strigăte mai tari ca apa, ca oamenii din drum:

– Cum era îmbrăcată fata?

În inima mea din gratii, era totuşi o fată

ce a făcut ploaia să umfle un pârâu

de să o ducă până sus, sus

acolo unde Dumnezeu stă şi el bătrâneşte

şi aşteaptă după gratii de cer

să vadă cum oamenii cară apa prin case,

prin curţi şi prin fântâni,

o împrăştie toată ca pe boabe pentru pui

cum parcă sapă în apă, ca-n pământ

după un trup

O fată ce a îndrăznit să dea la schimb făptură ei mică şi sălbaticul dintr-o iapă frumoasă pentru un copil.

– L-o salvat pe ăla a lu’ Gheorghe şi pe ea o înghiţât-o pământul şi apa!

Şi sufletul meu de după gratii şi-a tras pielea şi peste mâini. Mi-era frig, aşa cum ţi se face când cârteşti cu sufletul gol către Cer.

N-am mai auzit nicicând ce e cu acel copil salvat de o fată care a renunţat la viaţă, plecând la Dumnezeu călare pe o iapă.

Au găsit-o în Valea Arieşului, ca pe-o piatră aruncată departe de vatră, până sus, sus, acolo unde Dumnezeu stă bătrâneşte şi cheamă pe câte unul.

Aşa s-a îmbrăcat fata ce a încălecat pe o iapă şi s-a înecat într-o vale.

Părul încâlcit de soare, şi iarbă, şi apă, zici că era o copilărie despletită de zbor, iar chipul ei era alb ca neatinsul de mâini. Ochii îi ţinea aproape închişi, dar nu m-am temut că dacă mă uit în pupilele de fată înecată, mă ia şi pe mine cu ea. M-a speriat când

pumnii ei s-au strâns sub ochii vii

ca un prins între lumi

şi-a desfăcut mâinile ca o pasăre

ce renunţă la pământ

cu pieptul în sus, dezgolit

ca al unui nou-născut ce se roşeşte

de la plâns

aşa era îmbrăcată

în ziua aia tăciune

într-un suflet ce-a mocnit încă o dată

apoi, călare pe o iapă,

a făcut drumul crucii pe apă până sus, sus.