ION BOGDAN LEFTER, PENTRU IERARHIE

(o… avanpremieră tardivă!)

În domeniile în care ierarhiile se fac pe baza unor măsurători concrete, le putem considera obiective, deşi apar şi pe-acolo contestaţii: din scrutinurile populare rezultă clasamente ale politicienilor şi-ale partidelor, însă au fost corect numărate voturile?!; anumite firme/ mărci/ „brand“-uri ocupă primele locuri, însă sînt corect investigate pieţele sau se-ntîmplă să devină premiante companiile cu cele mai agresive campanii promoţionale, dacă nu cumva au curtat direct agenţiile, institutele, centrele, grupurile de presă care anunţă topurile?!; campionii la alergări au fost cu adevărat cei mai rapizi sau au furat startul şi… nu cumva consumaseră substanţe interzise, care le-au sporit fraudulos performanţele?!; în sporturile de echipă, pe puncte şi goluri, s-au cîştigat cinstit campionatele sau arbitrii au fost părtinitori, anumite puncte au fost acordate, deşi mingea ieşise insesizabil în afara terenului şi finalele au fost decise de ignorarea unor „off-side“-uri, poziţii „în afara jocului“ ale marcatorilor?!; şi aşa mai departe.

Pînă la urmă, jurii mai mult ori mai puţin independente evaluează şi evaluările, trofeele fiind acordate în conformitate cu numărătorile, punctajele, cronometrările acceptate drept obiective.

Însă ce speranţe să mai avem atunci cînd e vorba despre domeniile umaniste/ socio-umane în general sau despre creativitate, despre arte în special? N-avem cum să măsurăm expresivitatea exprimărilor de orice tip, modelate în orice fel de limbaj, verbal, sonor, plastic etc., nici intensitatea reacţiilor noastre intelectuale ori emoţionale în faţa manifestărilor artistice, nici performanţele compoziţionale sau stilistice, nici valoarea estetică „în sine“ (deşi nu prea există decît în combinaţii „heteronome“…). Evaluările în materie sînt neverificabile şi pot fi oricît de contrastante, pînă la opoziţia totală: unii îl consideră pe cutare autor genial, în timp ce pentru alţii e o nulitate, un anumit produs cultural mi se pare mie încîntător, pe tine te lasă rece sau – mai rău! – te dezgustă. În asemenea domenii, „obiectivitatea“ e o fantasmă, o utopie. Toate clasamentele, absolut toate sînt subiective. Deci contestabile. Şi nu de puţine ori deranjante!

De ce oare?! Ar putea fi luate ca atare, ca manifestări de opinii libere. Depinde de gust, de diversitatea viziunilor individuale, de istoriile personale şi de alţi şi alţi parametri, de alte şi alte împrejurări, influenţe, contexte de toate felurile.

Pe de altă parte, să observăm că, atunci cînd se pronunţă evaluatori nesemnificativi, reacţiile de respingere întîrzie sau nu se mai produc deloc, opiniile „scandaloase“ şi „ereziile“ sînt iertate, trîmbiţaşii fiind trataţi cu îngăduinţă, chiar dacă au oarecari notorietăţi: trec drept „excentrici“, „zăpăciţi“, „trăsniţi“ sau cine ştie mai cum, adeseori simpatici, deci… simpatizaţi.

Cu cît sînt – însă – mai rezonabile aprecierile altora, cu atît mai încruntaţi devin contestatarii, uneori furioşi de-a dreptul, agresivi, denigratori, doar-doar vor reuşi să clatine credibilitatea emiţătorilor. Problemă mare!: dacă vin dinspre profesionişti serioşi şi sînt plauzibile, aprecierile care nu le convin unora-altora pot să li se pară usturătoare rău, căci se apropie periculos de ceea ce s-ar putea să rămînă în viitor „adevăruri“ cu valabilitate de lungă durată, drept care sună a „verdicte“ cu adevărat „obiective“, dacă îndrăznim să vorbim în domeniile noastre despre „obiectivitate“…

În plus, în gesturile de ierarhizare sînt implicite şi raporturile de putere culturală: distribuirea autorilor, a operelor şi capodoperelor pe trepte descendente echivalează cu stabilirea unor poziţii dominante şi a altora dominate, de unde contrareacţiile nemulţumiţilor. Evaluarea însăşi constituind exercitarea unui act de putere, de „proclamare“ a unor clasamente a căror valabilitate n-o poate verifica nici un cîntar, nici o unitate de măsură.

„La pachet“ – orgoliile artiştilor, aspiraţiile, speranţele cum că vor avea parte de-o posteritate generoasă şi vor deveni astfel „nemuritori“…

Şi totuşi, oricît de mulţi amatori şi-ar da cu părerea, în istoriile tuturor artelor se constituie şi se impun ierarhii: mari autori, mari opere, capodopere. Filtrarea valorilor e indispensabilă, altfel am privi în urmă către o enormă acumulare dezordonată de producţiuni de toată mîna, şi bune (în procente – realist vorbind – minoritare, din păcate…), şi rele (muuulte!), unele geniale (foarte puţine într-o epocă, destul de numeroase dacă privim înapoi dinspre postmodernitate…), altele execrabile (cîtă frunză, cîtă iarbă, doar că ies din raza de cuprindere a urmaşilor şi poate că mulţi nu-şi mai dau seama că-n urma lor se-ntinde un ocean planetar de veleitarisme triste ori comice, după caz…), cu o onorabilă „clasă de mijloc“, de creaţiuni serioase (inclusiv cele amuzante!), interesante, meritorii, valoroase şi foarte valoroase, deşi nu vor avea acces pe treptele cele mai de sus.

Rezultă ierarhii clare, stabile, chiar dacă reinterpretările şi reevaluările mai pot schimba – greu, rar – ordinea şi se mai pot produce – şi mai improbabil, şi mai rar – ascensiuni ori prăbuşiri bruşte, triumfuri „reparatorii“ ori catastrofe care alungă-n uitare foşti „împăraţi“ care se dovedesc „goi“.

Esenţiale sînt acele evaluări plauzibile, credibile: ale criticilor importanţi, căci şi-au confirmat de-a lungul anilor şi deceniilor seriozitatea profesională şi devotamentul pentru literatură (la ea gîndindu-ne în primul rînd!), ca şi – similar – pentru oricare artă. Ierarhiile exegeţilor care contează nu coincid, îşi au şi ei „subiectivismele“ lor, ca orice autor cu personalitate, cu viziune personală, dar se suprapun pe porţiuni întinse, încît „clasamentele“ cele ferme, stabile li se datorează în mare măsură.

Fireşte, contribuie şi procesele sociale de consum cultural: circulaţia pe pieţele artistice, şcoala şi manualele, „mitologiile“ naţionale şi transnaţionale şi chiar şi istoriile creativităţii nu doar ca sistem de cîmpuri complementare, ci ca specii auctoriale, ca şiruri de tomuri concrete, recapitulări ale literaturii, ale artelor vizuale, ale muzicii, teatrului, filmului, dansului şi ale altor teritorii derivate ori interferente. Istoriile credibile, de obicei masive, impunătoare, sînt capabile să consacre nume şi titluri, autori şi opere.

Am descris pe scurt şi-ntr-o formă simplificată procesele de „canonizare“, de constituire, fixare şi lentă, rară schimbare, doar pe ici, pe colo, a „canonului“. Conceptul circulă intens de cîteva decenii, şi la noi, şi-n lumea largă, de obicei prost înţeles, mai ales ca propunere individuală, a Cutărui critic şi istoric al unei arte anume. E – de fapt – colectiv, e o rezultantă a proceselor de consum cultural înainte-amintite, complexe, cu contribuţii multiple, între care şi cele ale evaluatorilor profesionişti…

Discuţiile despre ierarhizări şi ierarhii sînt dificile astăzi, în plină postmodernitate, într-o epocă de istorie culturală care şi-a asumat „relativismul“ printre trăsăturile definitorii. Ceea ce nu înseamnă abolirea criteriilor structurante, nicidecum! Fără să avansez aici şi acum în această nouă direcţie de reflecţie, să mi se permită doar o mică recuperare „memorialistică“:

În 1999, deci acum… un sfert de secol, ca membru fondator şi entuziast al pe-atunci recentei înfiinţatei Asociaţii de Literatură Comparată din România, rebotezată ulterior, mai extins, Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată… – ALGCR, am participat la primul său colocviu. Tematică largă, dezbatere asupra destinului disciplinelor exegetice în orizonturi locale şi internaţionale, „la sfîrşit de mileniu“. Mi-am intitulat intervenţia, laconic, dar cu intenţii provocatoare, aşa: Pentru ierarhie. Şi am argumentat, atunci ca şi-ntre timp şi şi acum, în favoarea evaluărilor serioase, plauzibile, credibile şi creditabile. Din păcate, nu mi-am scris „comunicarea“, am vorbit după un „punctaj“ pe care – însă – îl păstrez în dosarele mele cu hîrtii şi-mi tot propun din cînd în cînd să-l dezvolt chiar şi aşa, cu mare întîrziere. Dacă o voi face, rîndurile de faţă se vor metamorfoza într-o… avanpremieră tardivă (sic!). În orice caz, n-am uitat şi nu voi uita că, la sfîrşit, dragul nostru profesor (chiar dacă mie nu mi-a fost profesor efectiv, la clasă, în amfiteatre…) şi lider-instigator al Asociaţiei cu pricina, Paul Cornea, a ţinut să-mi spună că l-a impresionat pledoaria pentru ierarhie a unui mai-tînăr coleg promotor al postmodernismului, de la care poate că te-ai fi aşteptat la altceva…

O amintire pentru mine foarte preţioasă. Drept care reiau acum titlul de-atunci!