IULIAN BOLDEA, MEMORIA UNEI ZILE

Poet înzestrat (Şamanul Albastru, Ochiul alb al reginei, Iisus cu o mie de braţe, Portret de femeie, Dansul cu moartea), Varujan Vosganian este mai ales prozator de succes, prin romanul Cartea şoaptelor şi prin volumele de nuvele Statuia Comandorului, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, Povestiri despre oameni obişnuiţi. Poezia lui Varujan Vosganian sugerează paradoxuri şi stări-limită în metafore obsedante (lut, pâine, tăcere, vin). O figură simbolică recurentă este oglinda, împletire a văzutului şi nevăzutului, cu sensuri şi reprezentări iluzorii, după cum sugestivă este metafora ochiului, ca reprezentare interiorizată a realului. Cartea şoaptelor este „ieşită din comun, nici numai memorialistică, nici numai ficţiune, cu cîte ceva din amândouă“ (Nicolae Manolescu). Autorul însuşi precizează caracterul depoziţional al cărţii, caracterul neconcluziv, capacitatea de sugestie şi refuzul sancţiunii morale („Romanul este o carte unde nimic nu este spus până la capăt. Romanul nu pune concluziile. …/ Romanul este doar un martor, o mărturisire. Sentinţa o dă cititorul, el este judecătorul.“) În substanţa epică a textului romanesc, evocarea şi documentul se îmbină, într-o scriitură impregnată de tragism, arhitectura operei fiind articulată prin împletirea mai multor paliere epice (roman istoric, carte de memorii, povestire în ramă, roman de familie, roman-cronică etc.). La întretăierea dramei colective cu drama individuală se configurează traseul identitar al poporului armean, dimensiunea subiectivă fiind asumată prin proiecţie a istoriei în vibraţie himerică, în legendă şi în spaţiul tutelar al memoriei, unde traumele se transformă alchimic în şoaptă. Trecutul este jertfă, reculegere şi extaz cathartic, tectonica epicului fiind întreţinută prin procedee distincte (descrierea, observaţia figurilor şi tipurilor umane, excursul anamnetic, digresiunea, glisarea între repere cronologice diverse etc.). Tensiunea cărţii se naşte, de fapt, din forţa detaliului revelator, din evocarea pregnantă, din descrieri minuţioase, cu rezonanţă afectivă, astfel încât Cartea şoaptelor poate fi privită ca o carte-martor, o mărturie atroce şi obiectivă, cu înţelesuri dramatice.

Povestiri despre oameni obişnuiţi (2022) cuprinde opt naraţiuni despre trăiri intense, despre suferinţe, despre confruntarea dintre viaţă şi vis, naraţiuni care sunt peceţi ale identităţii fiinţei, într-o lume amăgitoare şi alienantă. În aceste povestiri (Crucea Sudului, Ia-mă nene!, Cireşica, Martiriul lui Sebastian, Unchiul Turi, Demascarea, Tanti, Vâscul) se regăsesc teme diverse, de la fuga de sine şi de ceilalţi la iluziile bovarismului, de la starea de aşteptare la nevoia de libertate, sau la reinterpretarea mitului într-o lume a aparenţelor profane. Mecanica narativităţii e alcătuită din dileme, interogaţii şi crize, cu teme diverse, de la maladiv la iubire, de la thanatos la purificarea prin artă, teme reprezentate într-o frazare când muzicală, când sincopată sau obiectivă, prin care lumea e percepută acut, în notaţii dense sau rescrieri melancolice ale miturilor. Povestiri despre oameni obişnuiţi este o carte despre tăcere şi aşteptare, despre destin şi libertate, despre închidere şi deschidere a fiinţei, cu întâmplări, figuri şi gesturi desprinse dintr-o cronică memorabilă a unor destine care îşi caută mereu propriul desen identitar.

În Dublu autoportret. Memoria unei zile (Editura Polirom, 2024) Varujan Vosganian consemnează istoria unei zile a revoluţiei de la 1989, o zi cu profil atemporal, personajul central, martor şi actor în scenografia evenimentelor tulburi de atunci prezentându-ne o confesiune cu caracter documentar („când ai văzut, nu povesteşti, ci mărturiseşti“), confesiune credibilă tocmai prin vocaţia adevărului pusă în joc, sau prin excursul anamnetic într-un trecut greu de uitat. Cartea, scrisă la persoana I, este, deopotrivă, reconstituire istorică a unui fragment de istorie, prin descrieri şi evocări detaliate, este reflecţie acută asupra istoriei, dar şi roman de acţiune, alert, cu firul epic arborescent, cu actanţi integraţi intens în dinamica ansamblului narativ. Un fragment revelator este plasat la început: „Am trăit o jumătate de viaţă în comunism, fără să mă vatăm cu totul, şi o jumătate de viaţă în postcomunism, fără să mă lecuiesc cu totul“. Itinerariul urmat de protagonist (Rahova, strada Eforie, Jilava, Piaţa Universităţii) expune profilul acelei zile, prin evocări şi descrieri obiectivate, prin frazări elegiace despre „vieţaşii unei singure zile“. De altfel, cartea lui Varujan Vosganian are o componentă simbolică neîndoielnică; multe gesturi sau aspecte în aparenţă simple, banale, se încarcă cu un accent de parabolă sau de simbol (bordura trotuarelor de la Universitate şi de la Intercontinental, care delimitează călăii de victime, fotografiile unor revoluţionari, o eşarfă „cu miros de lavandă“ etc.).

Protagonistul, un tânăr de 31 de ani, angajat la Centrala Berii, martor la ultimul miting al lui Ceauşescu, este urmărit şi arestat, el fiind dintre „cei ce au văzut“. Pe parcursul acestui roman cu accente autobiografice există o permanentă glisare între prezent şi trecut, într-o dinamică epică alertă, în care sunt înregistrate momente ale acelei zile, cu stringenţa unui reportaj, într-o scriitură dinamică, alertă, nelipsită de fulguraţii ale livrescului şi de o expresivitate a autenticităţii, autorul însuşi remarcând caracterul depoziţional al cărţii, prin care se estompează chiar profilul său autobiografic: „Chiar dacă în paginile astea eu sunt protagonistul şi tot eu povestitorul, cartea de faţă nu este, totuşi, o autobiografie. Nu e vorba, de fapt, de mine, ci de atâţia alţii ca mine“. La întâlnirea cu propriul destin, cu sine şi cu istoria care nu mai are răbdare, protagonistul se descrie în timp ce acţionează, consemnează propriile reacţii şi emoţii într-una dintre zilele-cheie ale revoluţiei, 21 decembrie 1989. Deloc întâmplător, pe coperta cărţii se regăseşte o reproducere după Caravaggio, David cu capul lui Goliat, pictură ce are alura unui dublu autoportret („Ceea ce face ca tabloul să tulbure peste măsură este asemănarea dintre cele două fizionomii. Legenda spune că e vorba chiar de un dublu autoportret: David e portretul artistului la tinereţe, iar Goliat, cu chipul înfrângerii şi al suferinţei întipărit într-o ireversibilă grimasă a morţii, îl reprezintă pe Caravaggio cel bătrân“.) Autorul explică prezenţa simbolică a acestei picturi pe copertă: „Am sentimentul că David mă înfăţişează pe mine, cel care a stat faţă în faţă cu moartea. El a rămas acolo pe acel câmp, dar îl judecă de departe pe cel care sunt, pe Goliat cu trăsăturile îmbătrânite, cu o viaţă trăită între limite supradimensionate, închipuite, o grandilocvenţă pe care timpurile au permis-o, ignorând, în ce priveşte libertatea, tocmai detaliile care ar fi contribuit la miracolul ei. Cel ce a năzuit îl judecă pe cel în care şi-a pus speranţele“.

Romanul lui Varujan Vosganian, cu aspect de depoziţie-confesiune, este documentul alert al unei memorii individuale şi colective prin care se derulează un fragment esenţial al istoriei, prin imagini de prim-plan, proiecţii de fundal, flash-backuri ce fixează fluxul unei naraţiuni dinamice, atentă la detalii în aparenţă banale, dar revelatoare, cât şi la portretul de ansamblu al acestei zile esenţiale şi tragice. De fapt, Dublu autoportret. Memoria unei zile are câte ceva dintr-un jurnal sau dintr-o autobiografie, este şi nu este un roman al revoluţiei, după cum are şi accente de reportaj. Cu siguranţă, însă, este o mărturie şi o mărturisire puternică, a unui protagonist care caută adevărul, care are vocaţia adevărului, surprinzând, în succesiuni alerte de imagini filmice, istoria unei zile şi profilul unui destin colectiv aflat la răscruce, căci, scrie autorul, „când ai văzut, nu povesteşti, ci mărturiseşti“.