MIRCEA MOŢ, UN SEMNIFICATIV PORTRET

Pentru mine eşti cel mai important, cel mai mare poet (nu poetă, poet) din a doua jumătate a secolului nostru

(Marta Petreu)

Într-o Notă asupra ediţiei definitive a volumului Am reuşit să rămân eu însămi (Iaşi, Polirom, 2024), Ileana Mălăncioiu optează pentru interviul scris („ interviurile acordate în scris începând din 1994 până în prezent“) şi separarea scrisului de oral („mă feresc, pe cât posibil, să amestec scrisul cu oralul“), asigurând interviurilor condiţia textului şi a creaţiei, a cărţii în primul rând. Pe de altă parte, după cum autoarea afirmă, interviul nu este doar mărturisire şi confesiune, ci şi o semnificativă „smulgere“ şi scoatere în afară a unor trăiri interioare pentru a fi încredinţate fericitei expresii. Este ceea ce îi spune de altfel Gabrielei Adameşteanu („aţi vrut să smulgeţi de la mine mărturisirea..“), dar şi altei interlocutoare.

În ceea ce are el esenţial, volumul Am reuşit să rămân eu însămi reţine atenţia ca un autentic portret al autoarei, realizat din semnificative fragmente ce converg spre conturarea unei personalităţi cu totul aparte. Ileana Mălăncioiu selectează interviurile ce contează ca nişte culori ori nuanţe, acceptând repetiţiile în ipostaza lor de necesare şi autentice semne ale elaborării atente şi ale unei intenţii creatoare: „N-am putut evita cu totul repetiţiile, pentru că la unele lucruri am revenit spre a pune în lumină o altă nuanţă a lor, altele marcau consecvenţa sau obsesiile avute de-a lungul întregii vieţi, fără de care cred că nu aş fi fost eu însămi“. De aici, din implicarea autoarei în selectarea şi organizarea confesiunilor, recenta carte se poate citi (şi) ca un autoportret realizat cu multă fineţe.

Toate mărturisirile poetei întăresc ideea existenţei autentice a unei autoare care se cunoaşte pe sine însăşi şi care nu se trădează în ceea ce ea are esenţial, alegând o traiectorie existenţială pe care volumul o surprinde admirabil.

Dincolo de evenimente nesemnificative şi de ceea ce este circumstanţă, poeta caută esenţialul, care implică o anumită perspectivă asupra realităţii. „Pentru a vedea ce este esenţial în lumea aceea, îi mărturiseşte Martei Petreu, aveam nevoie să mă distanţez puţin de ea“.

Pe de altă parte, Ileana Mălăncioiu este conştientă că existenţa sa este, în ultimă instanţă, creaţia propriului destin, iar drumul pe care-l urmează este marcat de propria-i vocaţie, biografia fiindu-i protector vegheată de cartea cu atributele sale: „Întorcându-mă la propria biografie, aş putea spune că, dacă nu ar cuprinde şi cărţile citite, nu ar avea nimic în comun“. Daniel Cristea-Enache o întreabă pe poetă dacă nu se simte vinovată pentru că, publicându-şi operele în timpul comunismului, a cauţionat regimul. Răspunsul poetei este semnificativ, întărind ideea că poeta şi-a urmat Calea: „mă mândresc cu faptul că am reuşit să fac o facultate, un doctorat şi să intru în literatură în condiţiile date“.

Pentru a rămâne ea însăşi, Ileana Mălăncioiu îşi stabileşte ca repere cultura şi literatura valoroasă, ceea ce nu înseamnă că ea se izolează de realitatea concretă, pe care o judecă şi o sancţionează necruţător tocmai din perspectiva valorilor autentice.

Ceea ce reţine atenţia în mod deosebit este relaţia autoarei cu propria poezie, impresia fiind că, de fapt, creaţia îl scrutează atent pe propriul creator: „Pentru un poet autentic, poezia nu e doar un text, mai bun sau mai rău, ci expresia unui mod de viaţă. Mai precis, a felului cum se raportează la lumea din jur şi cum răspunde la semnalele din afară“. De aceea, a rămâne poet înseamnă pentru Ileana Mălăncioiu „a rămâne eu însămi“, după cum îi mărturiseşte Victoriei Milescu: „Biograficul are, desigur, un rol foarte important. Dar nu în sine, ci în măsura în care asumarea lui poartă o anumită marcă. Nu cred, totuşi, că este posibil să-ţi vinzi sufletul şi să rămâi poet, decât dacă percepi vinderea lui ca o dramă şi să străbaţi cele nouă cercuri ale infernului ca să te poţi răscumpăra“. Autenticitatea existenţei înseamnă pentru Ileana Mălăncioiu exemplara însuşire a poeziei înseşi, care dezvăluie în ultimă instanţă însuşi sensul vieţii. Poezia „te învaţă că sensul vieţii poate fi chiar această căutare înfrigurată a absolutului, care nu poate fi atent niciodată“. Înţeleasă ca un autentic mod de existenţă, poezia are „o legătură cu sufletul şi prin el cu suflarea lui Dumnezeu, care i-a dat viaţă omului modelat de El, după chipul şi asemănarea sa. Ca şi viaţa, poezia este un har divin, menit să ne amintească uneori de Cel ce ni l-a dat şi de Cuvântul lui prin care a scos lumea din haosul premergător Creaţiei“.

Contează pentru Ileana Mălăncioiu un alt reper, de deasupra lumii supuse evanescenţei. Martei Petreu îi vorbeşte despre refacerea alianţei cu divinul şi, de aici, de o posibilă salvare: „nu mă pot gândi la nimic altceva decât la refacerea alianţei cu Dumnezeu. Pentru că în pofida încercărilor la care ne supune, cred că numai El ne mai poate salva“. Să ne amintim că în celebrul său interviu acordat revistei Spiegel din 31 mai 1976, Martin Heidegger vedea la fel salvarea: „Filosofia nu va putea să producă nicio schimbare imediată a stării actuale a lumii. Ceea ce este valabil şi despre orice părere şi străduinţă umană. Numai un Dumnezeu ne poate încă salva. Nu ne rămâne, ca unică posibilitate, decât să provocăm în gândire şi poezie o stare pregătitoare pentru apariţia sau absenţa lui în crepusculul nostru: căci în chipul Dumnezeului absent suntem noi înşine cei care pierdem“ (s.n.). Pentru salvarea fiinţei Ileana Mălăncioiu, o soluţie este întoarcerea la Iov, cel „care a fost supus şi a reuşit să se salveze, apărându-se cu însuşi faptul că viaţa omului nu este decât o suflare şi nu are cum să rămână nevinovat în faţa lui Dumnezeu, a cărui putere este nelimitată“. Volumul stă de altfel sub semnul nevoii de salvare a fiinţei: „Omul zilelor noastre a fost silit de împrejurări să înţeleagă că în lumea fără Dumnezeu, în care a trăit o jumătate de veac, nu avea nici o şansă de a se salva şi pare să-i dea dreptate lui Malraux, care spunea că secolul acesta va fi religios sau nu va mai fi deloc“. Interviurile sunt marcate de gândirea poetică a Ilenei Mălăncioiu, ceea ce le aşează în contextul operei sale exemplare: „Gândul că până la urmă am ajuns acolo unde trebuia şi că am reuşit să rămân eu însămi (…) îmi dă liniştea necesară pentru a mă putea bucura atât pentru că m-a ajutat Dumnezeu să fac, cât şi pentru că m-a ajutat să nu fac“. Trimiterea la un poem semnificativ pentru relaţia cu divinul este justificată: „Nu pot să mă plâng de foame/ Hrana mea din ceruri vine,/ Dar mi-e teamă pentru zeul/ Ce se va hrăni cu mine“ (Nu pot să mă plâng).

Sub semnul unei trăiri autentice, îmi place să cred că profundul lirism al interviurilor gravitează în jurul relaţiei vieţii cu moartea, amintind, până la un punct, tensiunea eminescienei Ode (în metru antic). Existenţa nu poate fi trăită inautentic fiindcă, în acest caz, ea nu ar mai avea dreptul la propria moarte. Revelaţiile poetei sunt semnificative. Martei Petreu îi mărturiseşte că „revelaţia mea cu moartea este totodată şi revelaţia mea cu viaţa“. Scrisul însuşi şi poezia Ilenei Mălăncioiu trebuie considerate expresia acestei relaţii a vieţii cu moartea: „Ca şi credinţa, scrisul mi se pare prin el însuşi un fel de moarte a morţii şi de înviere a vieţii“.

Satisfăcând până la un anumit punct curiozitatea celor interesaţi de biografia poetei, volumul Am reuşit să rămân eu însămi se cuvine citit în contextul întregii opere a Ilenei Mălăncioiu, operă căreia i se integrează la modul pe deplin convingător.