Semnal editorial

• I.L. Caragiale. Nuvele şi schiţe, ediţie, note, comentarii, bibliografie şi glosar de Dan Gulea, prefaţă de Angelo Mitchievici, Editura Cartea Românească, 2024 (Colecţia „Cartea Românească 100“)

După ce a reeditat Momente (2021, cu 125 de ilustraţii de epocă ale lui C. Jiquidi şi N. Mantu), criticul Dan Gulea îngrijeşte o nouă ediţie a volumului Schiţe nouă, al cărui punct central „îl reprezintă reproducerea integrală“, pentru că această ultimă culegere antumă aduce „o conceptualizare a rolului scriitorului, al artistului, în ultima etapă de creaţie a lui Caragiale, organizată în jurul conceptului de (auto)parodie – denumit în epocile imediat următoare, influenţată de perspectiva avangardistă, ready-made sau gadget literar“. Volumul e reprodus integral „pentru a urmări o conştiinţă artistică şi modul ei de manifestare; am luat în considerare inclusiv notele autorului, precum şi o erată, o serie de «instrumente» care au echilibrat distanţa de ţară a scriitorului – şi de locul în care s-a tipărit acest ultim volum antum“.

• Anca Haţiegan, Ciulei şi spectrul Tatălui. O psihobiografie, Bucureşti, Editura Litera, 2024 (Colecţia „Perspektiv“)

Pe coperta a IV-a a cărţii se află o concisă şi expresivă caracterizare a acestui volum, făcută de Gabriela Adameşteanu: „Ciulei şi spectrul Tatălui. O psihobiografie e o investigaţie poliţistă despre crima de care fusese acuzat tatăl lui Liviu Ciulei (asasinarea unei frumoase actriţe, nu doar amanta lui, ci şi, din întâmplare, fiica lui Gheorghe Cristescu, a unuia dintre cei ce au înfiinţat Partidul Comunist) şi, în acelaşi timp, o analiză psihanalitică asupra efectelor artistice, teatrale, ale traumei suferite de fiul inginerului Ciulley, adolescent în vremea procesului. Şi, în al treilea rând, e o carte de teatrologie, scrisă cu talent literar“.

„E prima oară, în cultura autohtonă, când un om de teatru (şi cineast) face obiectul unei astfel de abordări, iar rezultatele cercetării psihogenealogice sunt cu adevărat spectaculoase, pe măsura vieţii şi carierei lui Liviu Ciulei. Dacă în cazul unui scriitor ni se pare firească legătura dintre operă şi biografia lui, în schimb, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul unui om de teatru. Or, exegeza aceasta ne demonstrează, cu strălucire şi minuţie, exact contrariul, adică faptul că există o relaţie internă între spectacol şi biografia personală a creatorului său (fie el actor sau regizor). Scrisă alert, cu mână de prozator, Ciulei şi spectrul Tatălui se citeşte pe nerăsuflate, ca un roman poliţist, cu reale satisfacţii intelectuale. E o carte fundamentală pentru exegeza operei lui Liviu Ciulei, şi una care fixează o bornă în istoriografia noastră teatrală şi cea culturală în general.“ (Ion Vartic, coperta IV.)

• Dagmar Dusil (Hrsg.), Im Schnee der Erinnerungen. Hermannstadt. Dokumentiert. Erinnert. Recherchiert, Ludwigsburg, Traian Pop Verlag, 2024.

Îngrijită de scriitoarea Dagmar Dusil, a apărut recent, în Germania, o antologie de 25 de texte, intitulată În zăpada amintirilor. Sibiu. Documentat. Evocat. Cercetat. Editoarea îşi explică în cuvântul-înainte titlul culegerii: „Ce asociem noi cu zăpada? Puritate, nostalgii, amintiri, copilărie“. Comentând cartea în Siebenbürgische Zeitung, Walter Fromm observă: „Modelul de ţesut al acestei ultime antologii sibiene este închegat de fire de urzeală puternice: ştiinţifice, literare, filosofice şi pretenţios autobiografico-narative. Două contribuţii transcend clar linia de orizont joasă şi îngustă a saşilor sibieni: una scrisă de un autor şi diplomat român, cealaltă de un scriitor german din Transilvania care a rămas fidel patriei sale. Emil Hurezeanu eliberează Sibiul din lanţurile memoriei saşilor transilvăneni. Reflecţiile sale urbanistico-filosofice (reiterate şi în „Salutul multiplu“ adresat Întâlnirii saşilor sibieni de pretutindeni, publicat în pagina 27 a revistei noastre – n.red.) conturează imaginea unui oraş care se înscrie indiscutabil în matricea autentică a peisajelor urbane europene şi nu trebuie să se teamă de nicio comparaţie. Şi pentru el, Sibiul este acasă, dar un acasă cu clare accente româneşti în cadrul unui multiculturalism cândva fertil. Joachim Wittstock nu scrie pur şi simplu, aşa cum se obişnuieşte în epoca arbitrariului, ci şopteşte despre milenii geologice, evocă expansiunea urbană în dimensiuni de secol, condensează liric «imagini (…) din existenţa şi inexistenţa oraşului». Morile real-ireale, fantomatice din Dumbrava, îl conduc, ba chiar îl obligă în cele din urmă, la o «premoniţie» vizionară a «ceea ce se va întâmpla într-o zi (…) cu oraşul de dincolo de pădurea oraşului, cu oamenii de dincolo de oameni». O conjectură de o dureroasă disperare, pe care nu o dezvoltă, ci o lasă pe umerii cititorului. Wittstock este un înzestrat şoptitor de istorii“.