Orbán Ottó

Poet, eseist şi traducător, Orbán Ottó s-a născut în ziua de 20 mai 1936 la Budapesta. A murit la 26 mai 2002, la Szigliget. A publicat numeroase volume de poezii, dintre care cele mai importante sunt: Fekete ünnep (Sărbătoare întunecată, 1960), A teremtés napja (Ziua facerii, 1963), Búcsú Betlehemtől (Adio de la Bethleem, 1967), A föltámadás elmarad (Învierea se amână, 1971), Emberáldozat (Sacrificiu uman, 1973), Távlat a történethez (Perspectivă asupra întâmplării, 1976), Az alvó vulkán (Vulcanul adormit, 1981), Szép nyári nap, a párkák szótlanul figyelnek (Zi minunată de vară, parcele ne urmăresc tăcute, 1984), A kozmikus gavallér (Cavalerul cosmic, 1990), Egyik oldaláról a másikra fordul; él (Se-ntoarce de pe o parte pe alta; trăieşte, 1992), Kocsmában méláz a vén kalóz (Bătrânul corsar melancolizează în cârciumă, 1995), Lakik a házunkban egy költő (Locuieşte-n clădirea noastră un poet, 1999). A mai publicat numeroase volume de eseuri, traduceri şi câteva volume de versuri pentru copii.

 

Poeme în proză

A fi sărac (Szegénynek lenni)

 

A fi sărac, fie şi relativ, înseamnă că insul, pur şi simplu, nu are obraz să anine podoabele bradului de crăciun în vorba omenească ori să ţină pentru soldaţii unui război un discurs festiv despre foşnetul de aripă al tufei de răchită. A fi sărac înseamnă o irezistibilă atracţie spre a răspunde cu da şi nu dacă cineva ne întreabă ceva. A fi sărac înseamnă a trece desculţ peste marea de cioburi de sticlă a tehnicii şi să hrăneşti cu mâna un leu. Să înveţi o morală anapoda, să te familiarizezi cu cazematele ascunse ale unei clădiri care se înalţă în jos, să te târăşti îndărăt prin coridoarele tot mai strâmte ale grotei istorice până la atelierul esenţei, unde din sânge şi suferinţă se sintetizează aparenţa angelică a umanităţii. A fi sărac într-o lume în care maşinile sunt botezate Romeo, iar articolele cosmetice Julieta, e un merit umilitor, dar şi un chin al fortunei, pentru că, sărac fiind, omul locuieşte în pădurea asediată a gândirii şi nu crede în posibilitatea retragerii necondiţionate, dar cu furie cumpătată dă pinteni pământului călărit cu coama fluturată de vânt.

 

În atelier (A műhelyben)

 

„– Există epoci – a spus Amenhotep – în care totul este lumină. Dar prin lucrul acesta, cu niciun chip, să nu înţelegeţi că în aceste epoci nu există suferinţă. Cine trage cu ochiul la timp, şi nu la târfe, şi întemeiază o ţară ori o familie este constrâns să suporte tocmai degradarea acestora. Astfel se fac praf şi pulbere opere şi dinastii. Şi tot ce trece-n dimensiunea supraumană, poporul însuşi se schimbă. Mai întâi culoarea obrazului, statura, apoi obiceiurile, limba, până moştenitorul nu mai are nimic din ce a fost, iar moştenirea, dacă nu s-a transformat încă-n nisip mişcător, nu are cui să-i revină. Conform stelelor, succesul naşte eşecul, şi asta e, se pare, esenţa destinului nostru. Dar în fiecare epocă se aprinde, din numeroasele eşecuri individuale, flacăra unui impuls comun, mergând până-n pragul desluşirii; e de parcă am avea pe limbă numele noţiunii fără nume, n-ar trebui decât să-l rostim. În asemenea momente e aproape totuna cum numim cele nenumite şi dacă-i spunem Soare sau Materie celui numit până acum Dumnezeu: îndărătul botezului se ascunde bocetul generaţiilor; muţenia, secole surde şi oarbe, lista pierderilor, soldatul necunoscut, incurabilul, pentru că-i o suferinţă inutilă; deci, tot gazul acela otrăvitor pe care timpul-băltitor îl fermentează în împărăţii-făgaşe, iată ce se aprinde aruncând flăcări uriaşe, iar în lumina lui, până rostim – în loc de altceva, evident – un cuvânt uzat, banal, de fiecare zi, se poate zări însăşi funcţionarea secretă. Aceasta este clipa cea mai măreaţă a rasei! Pentru clipa aceasta trăim, domnilor, aceasta este esenţa fericirii, acesta e…“.

– Poetaşul! – a mormăit scribul îndreptându-şi mijlocul dureros –, hicsoşii au inventat, măcar atât, carul de luptă!

 

O analiză a lui József Attila (József Attila analízise)

 

Să fie suferinţa cheia poeziei? Scârţâie zarul uşii, intrăm: sufletul, ca o casă răvăşită din care locatarul a plecat în mare grabă; claie peste grămadă, anii copilăriei, decepţii, iubiri; dacă o fi fost pe aici, înaintea noastră, vreun spirit, a şters-o prin gaura cheii. Jurnalul dement al lui József Attila nu ne oferă nici o explicaţie cum de a fost posibil ca un bolnav obsedat să scrie Oda? Cine n-a fost întors la prăvălie de către mama sa? Cine din curtea asta prăfuită a Pământului n-a fost bătut cu biciul de curea? Pe canapeaua psihologului flecăresc doar cazurile patologice. Poezia înseamnă funcţionarea ireproşabilă a minţii omeneşti; scăpărătoarea recunoaştere a faptului că părţile se îmbină desăvârşit şi acolo unde comandantul extenuat al lagărului de exterminare tunde tufele de trandafiri ca să se destindă; cu alte cuvinte, binele şi răul se îmbină ca roţile dinţate, iar măsura suntem întotdeauna noi înşine, care turnăm când umilinţă, când revoltă în motorul care mişcă istoria… Infernul celulelor scoate, desigur, aburi otrăvitori de pucioasă şi-i tot mai evident că nu avem nicio şansă în faţa a ceea ce credem, după moda vremii noastre, că-i un construct alcătuit dintr-o succesiune nesfârşită de piese, dar poezia se strecoară afară prin gura grotei, iese la lumina zilei şi ne dă de veste că rasa umană este incorijabilă; e o epavă, însă mintea ei încă îmblânzeşte libertatea, acest tigru imprevizibil; iar vagonul de marfă încărcat cu beznă nesfârşită se pune încet în mişcare, scârţâie oasele şi stelele şi deasupra chipurilor noastre luminează Soarele unei lămpi de feroviar, în urechi răsună valuri de iarbă, graiul articulat de accentul anotimpurilor.

 

Maestrul îşi cedează atelierul demonilor (A mester átengedi műhelyét a démonoknak)

 

Ce se poate şti despre meşteşugul nostru? Şi merită oare să ştii tot ce se poate afla? Babits ştia totul, şi totuşi, ultima sa declaraţie vorbeşte despre o victorie inserată într-o înfrângere. Viaţa întrece întotdeauna poezia; în pachetul de cărţi ilustrate pe spate cu o pajişte, cărţile câştigătoare: iubire, alienare, cancer laringian. Grilajele de cristal ale cuvintelor împotriva raidurilor varietăţii nelimitate? Soarele veşnic strălucitor al spiritului? Utopie naivă de intelectual. Seara, demonii iau în stăpânire atelierul. Demonul-şef e pescar; plutind în cercuri largi pe lacul făinos al nopţii, îşi înfige harponul în trupul colosal al peştelui: „Dacă există dumnezeu, de ce nu-i prezent; şi dacă nu există, ce înseamnă că-i de necuprins cu mintea, dar vital? Scârţâitul celulelor ce se freacă între ele potopeşte trupul, însă eroul nostru nu mai e tânărul musculos al rimelor cu părul creţ, acest discobol cu forţe limitate – încă elastic, totuşi –, ci materia vitală vie şi degradabilă, carnea vizitată de viziuni; în întunericul tot mai dens, un domn bătrân umblând împleticit în urma unei obsesii luminoase… apoi reflexele îndărătnice ale organismului leşinat în patul de plumb, rezerva depozitată în ascunzişuri eficiente, speranţa dementă pentru înviere subită, moştenită prin sinteza albuminelor; în timp ce din laringele secţionat, pe sub placa de argint, iese şuierând aerul… sau cine ştie… sufletul…

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko