CRISTIAN VASILE, VOLUNTARII ROMÂNI DIN BRIGĂZILE INTERNAŢIONALE

Mihai Burcea este unul dintre acei cercetători cu un profil distinct, bine conturat, în istoriografia autohtonă. Pentru el, studierea aparatului represiv şi a sistemului concentraţionar comunist a fost şi prilejul unei priviri critice inclusiv asupra organismelor informative şi poliţieneşti de dinainte de 1945 (Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă, Siguranţa Statului, Serviciul Special de Informaţii/SSI etc.). Concluzia lui Mihai Burcea este că aceste instituţii au acţionat în multe situaţii în maniera unei poliţii secrete specifice unui stat autoritar, chiar înainte de decembrie 1937 – februarie 1938 (momentul de început al antisemitismului de stat şi al dictaturilor de extremă dreapta). Sugestia sa este că, pe lângă modelul represiv sovietic, implementat după 6 martie 1945, poliţia politică a României comuniste s-a construit şi pe un sistem deja existent, datând din anii 1920 şi 1930. Indiferent dacă admitem sau nu aceste afirmaţii, care contrazic flagrant imaginea unei „epoci de aur“ întruchipată de România interbelică, cazurile de acţiuni disproporţionate şi chiar discreţionare derulate de serviciile secrete şi informative de după 1918 sunt relativ bine documentate. Toate aceste consideraţii nu anulează realitatea existenţei după 1947 a unui sistem concentraţionar fără precedent, pus în practică (până la 1958) sub ocupaţie sovietică, iar apoi continuat de comuniştii locali.

De când este activ în scrisul istoric, Mihai Burcea a oscilat între istoria instituţională (aparatul central al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Securitatea cu structurile sale etc.) şi reconstituirea biografiilor politice ale ilegaliştilor comunişti (de la nume proeminente precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mihail Roller, la personaje care nu spun prea multe pentru marele public – Simion Babenco, Gheorghe Crosneff, Ion Călin). Ultimul nume se regăseşte încă în nomenclatorul arterelor din Bucureşti (Strada Erou Călin Ion din sectorul 2 al capitalei), din apropierea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, centru de cercetare unde a lucrat şi Mihai Burcea. Sub impulsul curiozităţii, cercetătorul a căutat să găsească cât mai multe detalii privitoare la misteriosul Ion Călin. Aşa a aflat că acesta a fost voluntar comunist în Războiul civil din Spania şi în mişcarea de rezistenţă antifascistă din Franţa (Maquis), o adeziune care a condus la lichidarea sa în anul 1945 de către Gestapo-ul nazist. Cum lui M. Burcea îi erau deja cunoscuţi mai mulţi foşti voluntari comunişti, deveniţi după 1948 ofiţeri superiori în aparatul de Securitate (Mihail Patriciu, Constantin Câmpeanu, Coloman Ambruş ş.a.), după 2012 s-a conturat ideea unei teze de doctorat care să acopere tema „interbrigadiştilor“ proveniţi din România. Lucrarea doctorală, susţinută cu succes în anul 2017, a văzut recent lumina tiparului – Mihai Burcea, Luptând pentru o iluzie. Voluntari români în Brigăzile Internaţionale din Spania, prefaţă de Ştefan Bosomitu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2024, 699 p.

Volumul iese în evidenţă prin ineditul temei şi prin ambiţia de tratare cvasi-exhaustivă. În plus, cum am anticipat, Mihai Burcea este un istoric cu o individualitate proprie, pe care foarte uşor îl poţi distinge de alţi cercetători care s-au ocupat de mişcările radicale/totalitare din perioada interbelică – să îl amintim aici pe Stelian Tănase, autorul volumului Clienţii lu’ tanti Varvara: istorii clandestine (Editura Humanitas, 2005). Vorbim despre o carte în care se pune accentul pe ajutorul material de la Kremlin şi pe misiuni cominterniste de spionaj şi de subminare a statului românesc interbelic, şi mai puţin pe asumarea individuală a unei ideologii, o pasiune (auto)distructivă, o iluzie înrobitoare (care poate fi o idee politică în siajul unei mişcări antidemocratice, chiar totalitare, dar o idee care cel puţin la început nu este neapărat stimulată financiar, de o putere din afară). Supratitlul acestei cărţi – Luptând pentru o iluzie – face trimitere, evident, la François Furet – asumat ca sursă de inspiraţie (acel Furet, autorul celebrei lucrări Trecutul unei iluzii: eseu despre ideea comunistă).

Evident că nu este vorba doar despre iluzie, spontaneitate, decizie individuală, aşa cum bine o arată şi Mihai Burcea în volum. Începând din vara lui 1936, momentul revoltei generalului Francisco Franco împotriva guvernului de stânga spaniol, există desigur dorinţă de înrolare, de plecare ca voluntar în Spania republicană ameninţată de fascism. Pe de altă parte, însă, observăm în spaţiul autohton în primul rând o recrutare efectuată de conducerea Partidului Comunist din România (PCR) pentru trimiterea pe frontul din Spania (p. 10), o practică politică ce derivă din structura ierarhică inflexibilă a acestui partid de esenţă totalitară şi adaptat la condiţiile de ilegalitate.

Am vorbit despre tentativa autorului de a epuiza subiectul, de a-l trata pe larg, iar acest aspect este vădit încă din cuprinsul cărţii; volumul conţine capitole despre contextul politic al războiului; reacţiile din România; pregătirile conducerii comuniste pentru trimiterea voluntarilor; acţiunile organelor represive, ale Siguranţei; cazuri concrete de plecare pe front sau de tentativă de evaziune (cu rutele folosite), prin mijloace legale sau nu etc. Un capitol abordează şi problematica scrisorilor trimise de interbrigadiştii români către cunoscuţi şi membri ai familiei. Remarc aici faptul că lucrarea lui Mihai Burcea nu este doar un volum de istorie politică şi militară, de istorie a unui partid, a unei mişcări politice radicale, totalitare (angrenată într-o mobilizare la război), ci şi o carte de analiză psihologică surprinzând reacţiile familiilor celor aflaţi pe front, familii confruntate şi cu ştiri false de presă acreditând informaţia că rudele lor din tranşee au murit.

Cartea este, în plan secund, o lucrare relevantă şi pentru cei pasionaţi de istoria artelor. Ajungând aici, să spunem că un personaj al volumului este Gheza Vida (celebrul artist plastic, pictor şi sculptor), voluntar şi el în Spania (a părăsit România prin nord, pe la frontiera cu Cehoslovacia). În al doilea rând, spre final, Mihai Burcea păşeşte pe teritoriul istoriei filmului şi se transformă într-un cronicar cinematografic. Autorul comentează pertinent reprezentările cinematografice ale experienţei interbrigadiste spaniole (este vizat aici, în principal, serialul Lumini şi umbre, episodul 25, mai precis). În alt plan, Mihai Burcea duce de-a lungul cărţii o acţiune de demistificare. Trebuie spus că acest subiect al participării voluntarilor români la războiul civil spaniol a fost rescris şi falsificat în mod periodic, din 1945 şi până în 1989, în funcţie de momentul politic, de cât de dezirabilă sau nu mai era o anumită persoană, un fost ilegalist sau altul. Chiar numele unor unităţi şi subunităţi militare nu putea fi rostit şi era trecut sub tăcere (Regimentul motorizat de artilerie „Ana Pauker“; Compania de mitraliere „Boris Stefanov“). Chiar participanţi la războiul civil spaniol, ca Valter Roman, şi-au rescris propriile texte din urmă cu decenii. Mihai Burcea a întreprins o operă considerabilă, plină de acribie, de coroborare a informaţiilor, fie ele depistate în arhive, fie identificate în presă, în periodice de la Biblioteca Academiei Române.

Cu toate acestea, cu onestitate, Mihai Burcea admite că există şi limite ale acestei lucrări. Într-adevăr, nu prea întâlnim surse arhivistice spaniole, decât parvenite prin intermediar. Să sperăm că această lucrare va circula, va trezi interes şi în afara României, de ce nu chiar în Spania. Astfel s-ar putea produce o continuare şi aprofundare a demersului început de Mihai Burcea. Să nu uităm că un cercetător spaniol precum Franciso Veiga a realizat la finele anilor 1980 o foarte utilă monografie dedicată extremei drepte legionare, tradusă după revoluţie şi la noi (Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului).