RADU CONSTANTINESCU, DE LA HOKUSAI LA MURAKAMI

Un volum consacrat spiritualităţii japoneze constituie, trebuie să recunoaştem, un eveniment editorial pe piaţa românească de carte. Cu atât mai mult cu cât Unsprezece vederi de aproape asupra imaginarului japonez, editura Presa Universitară Clujeană, 2024, nu este o traducere din niponă, ci o contribuţie originală, datorată unuia din cei mai cunoscuţi specialişti ai domeniului, Rodica Frenţiu, directorul Centrului de studii japoneze Sembazuru şi al Departamentului de limbi şi literaturi asiatice, în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii clujene.

Aparent criptic, titlul cărţii oferă iniţiaţilor cheia înţelegerii acesteia. Pe de o parte, termenul vederi trimite direct la aria de spiritualitate japoneză, evocând celebra serie de stampe din secolul al XIX-lea, ale lui Katsushika Hokusai, Cele 36 de vederi ale Muntelui Fuji. Pe de altă parte, precizarea de aproape dezvăluie modelul lecturilor aprofundate ale autoarei din opere care au intrat în patrimoniul literar universal, începând cu perioada de aur a literaturii japoneze (epoca Heian, 794-1185). Autorii analizaţi nu sunt aleşi aleatoriu, ei configurând o piramidă a valorilor, definită astfel în Prefaţă de Florina Ilis: „în planul dezvoltării literare se poate recunoaşte funcţionarea alternativă a apariţiei unor scriitori a căror literatură se înrădăcinează în tradiţie, dar evoluează într-un mod ce depăşeşte – ba chiar exercită ei înşişi o nouă influenţă asupra acesteia – şi, pe de altă parte, scriitori ce impun forme literare noi, uneori chiar împotriva curentului epocii lor, rupând cu tradiţia“.

Volumul este structurat în două mari capitole ce grupează, în funcţie de perspectiva de abordare, studii consacrate unor aspecte ale spiritualităţii japoneze. Primul oferă oportunitatea lecturii analitice a unor autori care, aşa cum spuneam, nu au urmat modele, ci le-au impus ei înşişi, autori care s-au afirmat în literatura timpului lor prin noi poetici sau teme: de la Sei Shōnagon (doamna de onoare a împărătesei Teishi – sec. X), la modernii prozatori ai sec. XX Mori Ōgai, Osamu Dazai, Kenzaburō Ōe (laureat al Premiului Nobel în anul 1994) şi până la contemporanul nostru, Haruki Murakami. Cu o substanţială bibliografie şi utile note privind istoria şi cultura japoneză, studiile constituie docte şi concise repere pentru cei care doresc să se apropie şi să înţeleagă spiritualitatea Orientului îndepărtat.

Cel de al doilea capitol, Re-descoperirea celuilalt, grupează studii dedicate unor lecturi aplicate, aspecte teoretice precum problematizarea traducerii literare, interpretată ca un dialog hermeneutic şi poetic, impactul şocului lingvistic cauzat de „cucerirea“ limbii celuilalt, cu alte cuvinte o privire dinăuntru, de aproape, oferită chiar de un traducător al textelor. Tema, abordată de Umberto Eco în volumul Experienţe de traducere, este detaliată de Rodica Frenţiu cu exemplificări din spaţiul nipon şi rezumată astfel: „Munca de traducere are valoarea unui act de creaţie, atât prin interpretarea hermeneutică la care supune textul sursă, cât şi prin împământenirea unei sintaxe într-o formulă narativă nouă, capabilă de o expresivitate necunoscută în limba-ţintă…“.

Radiografierea metodologiei traducerii este fascinantă. Pledând pentru fidelitatea plină de respect faţă de textul original, (fidelitate care implică mai multe nivele – intenţia autorului, a culturii, a cititorului, a traducătorului), autoarea insistă asupra postulatului conform căruia traducătorul este un intermediar între autor şi cititor, iar traducerea bună are datoria să identifice acele formule narative care permit translarea firească a structurii textului din limba sursă spre structurile limbii receptoare, pentru a oferi cititorului „atât informaţie, cât şi iniţiativa creatoare de sens“. Suportul teoretic al demonstraţiei îşi găseşte o strălucită ilustrare practică în eseul Confesiuni despre …cucerirea limbii celuilalt. Studiul este consacrat naraţiunilor confesiv-educative, cum le numeşte Rodica Frenţiu, Fifty sounds (2021) de Polly Barton şi Une langue venue d’ailleurs (2011) de Akira Mizubayashi, construcţii epice originale, în care autorii, într-o tonalitate de deplină sinceritate intelectuală, îşi mărturisesc calea proprie prin care s-au deschis spre limba şi cultura celuilalt. Două volume în oglindă, relevând experienţa achiziţiei/cuceririi unei limbi străine, două atitudini de o superbă generozitate intelectuală, excluzând antagonismul.

Complementar imaginarului artistic clasic, Rodica Frenţiu propune în acest capitol şi o secvenţă inedită, care investighează spiritualitatea niponă printr-o neaşteptată conexiune. Intitulat Pe-trecerea anotimpurilor în arta culinară japoneză washoku, eseul este un concentrat curs de gastronomie, nu în maniera Cărţilor de bucate nelipsite din bucătăriile tradiţionale, ci în dimensiunea sa antropologică, conform căreia bucătăria reprezintă modalitatea prin care omul încearcă să-şi încorporeze fizic lumea naturală. Ni se dezvăluie, astfel, o artă culinară cu suflet, normată în spaţiul nipon printr-un Tratat culinar încă din secolul al XIII-lea, în care fiecare sortiment de mâncare este purtătorul unei simbolistici speciale, o artă care celebrează secvenţele temporale ale anului prin mâncăruri de sezon, puţin gătite, alimentele ajungând pe masă, în majoritatea lor, aproape în stare naturală. De o savoare specială sunt secvenţele unde sunt detaliate cele patru reguli de cinci ale bucătăriei japoneze: preparatele culinare trebuie să activeze toate cele cinci simţuri, să includă cinci culori (roşu, verde, galben, alb şi negru), să implice cinci gusturi (dulce, sărat, amar, acru şi condimentat) şi să utilizeze cinci metode de gătire (fierbere, fierbere în aburi, prăjire, grill şi cruditate).

Corolarul acestui periplu fabulos în imaginarul nipon este, fără îndoială, post-scriptumul volumului unde Rodica Frenţiu evocă cu tandră discreţie etapele împlinirii visului său japonez: descoperirea Ţării Soarelui Răsare „prin mirosurile şi parfumurile ei, prin limbă, literatură şi cultură, ce au deschis în faţa mea un nou orizont de experienţă şi cunoaştere“. Aprofundând o modalitate diferită de comunicare, Visul japonez a îmbrăcat la Cluj şi o formă concretă. Cireşii japonezi primiţi în dar de municipiul de pe Someş din partea oraşului Matsuyama, în anul Centenarului Marii Uniri, plantaţi în Parcul Central, au supravieţuit noului mediu şi înfloresc acum în fiecare primăvară. Aşa cum scria Nariwara no Arihira (825-880) într-un poem waka: Dacă nu ar fi floarea de cireş în această lume/ Ce liniştită ar fi inima noastră primăvara.