TUDOR IACOB, LUMINI ŞI VALURI ARTIFICIALE

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opus Primum, acordat lui Alexandru Funieru pentru volumul Candelabre în valul artificial (Bucureşti, Casa de Editură Max Blecher, 2023), confirmă valoarea unei poezii care nu-şi maschează distanţarea cu un temperat orgoliu de modalităţi lirice în care cuvântul şi limbajul în general „exprimau“ perspective ale poetului asupra realităţii ori concretizau universuri ce-şi cereau aproape cu ostentaţie dreptul de a da replică realului. Printr-un titlu nelipsit de ironie, Alexandru Funieru îi oferă, în ultimă instanţă, cititorului o posibilă „cale de acces“ la specificul unui demers poetic ce vine programatic în întâmpinarea artificialului, cu luminile sale, cu totul diferite de „lumina dintâi“, atât de mult timp celebrată. În acelaşi timp, îmi place să cred că acest titlu denotă disponibilitatea cu totul deosebită a unui poet care apelează dezinvolt la unghiuri diferite pentru a-i permite poeziei să se etaleze ca univers artificial în gratuitatea sa.

Există la Alexandru Funieru o plăcere a cuvântului, care nu trebuie confundat însă cu acel cuvânt des invocat pentru puterea sa orfică, generatoare de lumi şi capabil în acelaşi timp să corecteze actul demiurgic. Poetul este conştient că zeul este mort şi lasă cuvintele în libertate, cuvinte care iau iniţiativa, defilând într-un spectacol al discursivităţii.

Poezia lui Alexandru Funieru este într-adevăr „concentrare şi vibraţie a inteligenţei, dar fără a suspenda, fie şi pentru un moment accidental, sensibilitatea cea mai vie“ (Caius Dobrescu). Este o sensibilitate lezată, care se revoltă: „Din frică ne naştem cu frică să ieşim/ aş vrea ca-ntre ele la mijloc să-i dăm cu petarde miliarde/ să se zguduie facturi în cutia de poştă/ printre borcane de murături şi mierle sfârtecate să facem democratic/ spume la gură să fie subvenţionat consumul de ură/ Să pice totul verde la ficat ca rucola/ încolţită sub pat/şi-atunci când bate ora să ieşim/ Să cerem artificierului-şef/ un ultim bis un ultim bis la noi/ pe balconul închis/ să punem petarde în fleici pe grătare/ doar ceasornicul urmează lung/ cu degetul pe carte doar ceasornicul urmează mierla-n/ zborul ei spre marte“ (Revelion 21). Cu multă subtilitate, poetul lasă impresia unui discurs marcat de oralitate, în realitate, o modalitate inteligentă prin care cuvintele încearcă să se elibereze de povara şi de condiţia lor de „semnificant“, nesupunându-se constrângerilor: „E un acvariu unde îmi fac eu temele/ şi în fiecare zi sunt alţi peşti practic/ e imposibil să te împrieteneşti cu cineva acolo/ şi de-asta sunt topit: au şi candelabre bravo/ dar pe urmă sâmbătă i-am văzut pe unii/ care erau şi vineri cu rahatul atârnat de burtă/ cordonul ombilical!/ m-am gândit şi m-am corectat/ nu sunt delfini ce naiba/se târau aşa cu burţile umflate cu rahatul/ ca o sforicică fosforescentă încurcându-se printre frunze/ şi licheni un melc de plastic ştiu că e cineva/care îi mută în spate într-un borcan dorm/ în beci cred şi apoi tot mai/ bătrâni dar cu burţi curate se întorc luni“ (Candelabre în valul artificial).

În urmă cu câţiva ani buni, Alexandru Muşina publica Lecţiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M. Or, aşa cum se prezintă în realitate, lecţiile deschise sunt, în fond, abateri de la un firesc al comunicării, artificialul şi spectacolul substituin-du-se firescului realităţii. Chiar dacă nu este „deschisă“, lecţia profesorului de limba română A(lexandru) F(unieru) ţinteşte şi ea spre artificialul ascuns în asemenea practică, cu atât mai mult cu cât nu lipseşte intenţia de elaborare trădată de Planul de lecţie: „instinctul nemuritor al pedagogiei centrate pe nevoile/ elevului şi îl întreabă pe unu de lângă el ueee aaa iuuu from/ la care ăla schtumpftburg am oder germany la care ăsta micu încurcat/cu ochii fixaţi pe nişte parâme care sufocau un stâlp/ se remontează bat iţ important nat tu ripit am văzut două capete/ stânjenite mama tata schtumpftburg end neau ui hev an auăr for/ suiming iei dar mai departe de mal că e obiectiv/ militar protejat“. Lecţiile profesorului A.F. contează printr-un spectacol relatat cu detaşare, cu aerul că ele, lecţiile, sunt evenimente ce se cuvin menţionate, relatare în care pulsează programatic intertextualitatea: „Protopopul Ioan Popazu care vrednic a păstorit turmele/ agreste care voiau să treacă toate în acelaşi timp Poarta/ Ecaterina spre mărirea neamului şi a martirilor/ neamului şi ai birtului de sub ziduri eu cu ei şi/ cu cei dintr-a şaptea eram una până când m-au făcut/ moldovean dar asta m-a durut foarte puţin/ mă mai făcuseră şi anul trecut/ când le-am citit ridicol cu accent din/ iapa lui vodă de sadoveanu/ care mai tare decât slavici este la fel cum mai mare/ decât rebreanu este jókai mór aici au tăcut/ până săptămâna trecută la a zecea m-au făcut/ dac pt. că eram poză cu eticheta de la cidrul/ pe care îl beau ei iar asta cumva m-a bucurat apoi/ m-au făcut ticălos şi eu le-am spus că şi ei sunt nişte ticăloşi/ şi ne-am simţit foarte bine le-am spus că suntem/ toţi americani şi atunci nu ştiu cum dar m-au crezut şi/ că suntem obosiţi şi iarăşi m-au crezut“ (Vieţuire întru dreptate la clasa a VII-a C). Realitatea se intersectează programatic şi subtil cu trimiteri la cultural: „penarele tremurau subţire #rezistam apoi la a zecea m-au făcut ungur că le-au zis cei de-a doişpea de jókai mór şi că au citit degeaba pădurea spânzuraţilor dar asta e ticăloşie curată Bunicul meu Sin Laurian cu nume de tribun şi Peptea Ioan străbunicul ţăran mijlocaş şi crâşmar, cu pieptar şi fărâmă de carte şi fete la liceu peste Olt mestecând coajă de salcie în război peste camarazi doborâţi de cine credeţi voi de cine credeţi şi ce-i mai plăcea să fluiere în uliţă mă înfuriasem eram răsturnat pe spate ca broasca ţestoasă din Lefokastro despre care v-am mai povestit că făcuse pe ea de frică pe aia am ajutat-o eu dar pe mine acum cine mă ajută? (…) şi inspectorul a murmurat iată avem cu toţii tricouri nike măi copii şi nirvana sub plete străbunii trec în pâlcuri violete sub epidermă air jordan şi patrick ewing şi suntem îndrăgostiţi iar domnul profesor nu e ungur e oltean că îl cunosc pe taică-său“ (Vieţuire întru dreptate la clasa a VII-a C). Ceea ce nu înseamnă că în sala clasei a VII-a C nu se poate insinua miracolul: „au zis şi/ ei că circulă o viroză urâtă simptomele au debutat/ instantaneu la toţi şi atunci le-am spus că mie mi-e mai rău/ decât le este lor şi m-au crezut credinţa ne-a ridicat/ sufletul şi că miroase rău a transpiraţie în clasă căci avuseseră educaţie fizică şi m-au crezut căci credinţa noastră una lângă alta poate/ să deschidă ferestrele fără să le atingem cu mâinile şi restul europei a intrat sfios în clasă“ (Vieţuire întru dreptate la clasa a VII-a C).

Inteligent şi cultivat, Alexandru Funieru pendulează convingător între realitate şi marile texte ale bibliotecii pentru ca demersul său liric să-şi păstreze o indiscutabilă prospeţime: „Pace n-a fost nicicând/ aici pe pământ şi nici nu va fi a mai spus/ marele tolstoi scriitor rus care are/ şi el un dosar dar mie nu-mi pasă/ pentru că urmez eu am şters cu un şerveţel/ cerculeţul de abur de pe geam/ era ultima suflare dar nu îmi pasă/ uşa s-a deschis şi întâi am văzut/ pe fereastra biroului trecând ca un vis/ autobuzul cu etaj turiştii străini îmi/ făceau semne cu mânuţele lor/m-aş fi dus şi eu cu ei“ (Gânduri de pace. 3). Pentru Alexandru Funieru, gesturile cele mai simple şi nesemnificative în aparenţă se cuvin reţinute pentru a asigura ireproşabila „funcţionare“ a limbajului: „Îmi pare/ rău că nu am putut/ să te învăţ să înoţi dar nici eu nu ştiam/ înainte să te cunosc/ mie îmi era ruşine că nu ştiu// am fugit pe ascuns la mamaia să învăţ/ ca să ştiu dacă vei vrea/ dar ţie îţi era frică/ până la glezne/ mie încă îmi e frică în apă mare// dar în apă mică/ nu poţi să înveţi niciodată/ pentru că nu poţi pluti/ în bazin pentru copii“ (Câte un regret mai am şi eu).

Debut matur, volumul lui Alexandru Funieru merită cuvenita atenţie.