VLADIMIR TISMĂNEANU, SUBTERANELE PUTERII COMUNISTE

Se turnau, se mâncau, se bârfeau, se extaziau, se excomunicau, se condamnau, se lichidau, se reabilitau. Un ecosistem toxic. Ieri am primit volumul VI dintr-o monumentală serie de istorie orală, editată de istoricul Andrei Şiperco. Recent, l-am citit aproape integral. Când a demarat acest proiect, mai precis când Andrei mi-a trimis primul volum, mi se părea ceva imposibil de realizat. Să transformi însemnările ilegalistului Alexandru Şiperco, fost redactor-şef la Editura Politică şi romancier preocupat de luptele pentru putere din undergroundul bolşevismului românesc, mii de pagini încriptate, adnotate adeseori ermetic, în fascinante pagini de istorie contemporană, este o performanţă demnă de tot respectul. Semnificativ este că aceste conversaţii au avut loc în anii ’70 şi ’80. Pretextul era intenţia lui Şiperco de a scrie un nou roman în continuarea precedentelor volume N-a fost în zadar şi Cândva nişte oameni. Literatura cu cheie are regulile ei. Trebuia să existe o oarecare corespondenţă între personajele literare şi cele reale care au servit ca sursă de inspiraţie.

Iată că avem aici circa două mii de pagini în care ne vorbesc Liuba Chişinevschi şi Gheorghe Stoica, Florica Bodnăraş şi Gheorghe Apostol, Beate Fredanov şi Elena Pătrăşcanu, Miron Constantinescu şi Teohari Georgescu, Silviu Brucan şi Vera Călin, Jean Coler şi Elvira Gaisinschi, Eugen Szabo şi Ioan Şoltuţiu, Alexandru şi Martha Drăghici, Ronea Gheorghiu şi Piotr Goncearuc, Melita Apostol şi Charlotta Gruia, Petre Lupu şi Eduard Mezincescu, Manole H. Manole şi Leonte Răutu, Cristina Luca şi Ilca Melinescu, activişti, anchetatori, instructori, ambasadori, ideologi, propagandişti, cenzori, jurnalişti. Ce au în comun? Implicarea în aventura comunistă, amintirea evlaviei de-odinioară, un fel de ceaţă morală în care plutesc aproape toţi. Cu puţine excepţii (în primul rând Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet), toţi îl blamează pe Gheorghiu-Dej. Cândva adoratul, acum abominabilul Ghiţă apare ca un individ meschin, vindicativ, obsedat şi însetat de putere. Ele şi ei au aplicat politica Partidului. N-au avut de ales, era „imperativul epocii“. Un fatalism specios este utilizat pentru negarea propriei responsabilităţi.

Regrete, remuşcări, păreri de rău, sfâşieri psihologice, căinţă? Asumări de culpabilităţi? Aproape deloc. Sforării abjecte, lovituri pe la spate, comploturi, trădări. Invidii, gelozii, reglări de conturi. Un univers josnic populat de carierişti incurabili şi oportunişti fără scrupule. Cu excepţia, evident, a celei sau celui care vorbeşte. Umbra lui Stalin, consilierii sovietici, deviatorii din 1952, fracţioniştii din 1957, ambiguităţile lui Emil şi orgoliul maladiv al lui Miron. Sandu şi Nicu, „băieţii“ lui Gheorghiu, mereu gata să-şi sară reciproc la beregată. În primul volum, publicat în 2015, discuţia cu Harry Brauner şi Lena Constante: „Pătrăşcanu nu-l putea suferi pe Stalin“. În aceste cuvinte găsim una din cheile pentru desluşirea mizelor, mizeriilor şi implicaţiilor unei întreprinderi nesăbuite ab initio care a durat decenii şi a lăsat în spate milioane de destine sfărâmate. Indiferent de salturile mortale ale lui Dej şi Ceauşescu, ei au fost fundamental şi impenitent stalinişti. Precum cei mai mulţi dintre cei care, deveniţi pensionari cumsecade, îşi deapănă aici amintirile şi încearcă să-şi cosmetizeze tenebrosul trecut. Pe unii mi-a fost dat să-i cunosc. Ilca Melinescu mi-a povestit că amicul ei, Petru Dumitriu, i-a spus prin 1958, anul sinistrelor şedinţe de demascări şi epurări, „Comuniştii români au fost fie tâmpiţi, fie de rea-credinţă“. Citiţi ce povesteşte Ilca despre Martha Drăghici, soţia atotputernicului Ministru al Afacerilor Interne, şi cumpărăturile din Normandia. Ce să te mai miri de Lenuţa Ceauşescu? O sectă de parveniţi, mai mult sau mai puţin fanatici, ajunşi la putere prin voinţa lui Stalin, dispuşi să comită orice fărădelege în numele himerei „viitorului luminos“…

P.S. Discuţia cu tatăl meu va apărea în următorul volum. Este uimitor cum funcţionau vechile reguli ale conspirativităţii. Nici Cristina Luca (mătuşa mea), nici Leonte Tismăneanu nu mi-au vorbit în epocă despre aceste interviuri. Se apărau? Mă apărau?