ŞTEFAN MELANCU, MACEDONSKI ÎN ŞAPTE ESEURI

George Vulturescu a debutat editorial ca poet, cu Frontiera dintre cuvinte, 1988, volum urmat de un număr impresionant al cărţilor sale de poezie (15 volume, plus antologia O sută şi una de poezii, Editura Academiei, 2021), impunând, prin poezia sa, o biografie spirituală originală, sub semnul, între altele, al unei permanente autocunoaşteri în siajul simbolic al ochiului orb confruntat cu ochiul teafăr, alături de un topos liric propriu al provinciei spirituale încărcate însă cu un blazon mitic, cel al Nordului. Alternativ cu creaţia poetică, a publicat câteva volume de eseuri critice, dedicate cu precădere lui Eminescu, Blaga sau Ştefan Aug. Doinaş. Cărţile sale cele mai recente se înscriu într-o astfel de alternanţă – volumul de poezie César Vallejo urcă pe Machu Picchu, publicat anul trecut (la Editura Limes) şi inspirat de destinul unuia dintre marii poeţi peruani din primele decenii ale secolului trecut, fiind urmat, anul acesta, de o carte de eseuri, inspirată, de asemenea, de un poet, printre cei mai impozanţi în literatura noastră, Alexandru Macedonski. Titlul recentei cărţii, Al. Macedonski – maladiile eului poetic (Editura Neuma, 2024), sugerează, din capul locului, modul de abordare al autorului, marcată, pe de o parte, de o interpretare restrictivă a operei macedonskiene şi, pe de altă parte, cu circumscrierea în aria celor şapte eseuri critice a câtorva aspecte determinate de ceea ce George Vulturescu numeşte maladiile eului poetic. Ca atare, eseurile din volumul de faţă vizează o anumită dominantă pe care autorul o dezvoltă cu aplicaţie pe poezia macedonskiană şi pe romanul Thalassa, cu trimiteri, prin titlul propus, ca şi prin conţinuturile asociate, spre biografia spirituală a unuia dintre poeţii cei mai surprinzători ai literaturii noastre. Alexandru Macedonski este unul dintre cei mari în spaţiul poeziei noastre, cu un caracter însă dificil, impulsiv şi irascibil, ce a influenţat negativ destinul propriei opere („Omul a dăunat operei sale“, în exprimarea lapidară a lui E. Lovinescu, din Critice, vol. VI). Fapt pentru care, la 170 de ani de la naştere, opera lui Macedonski continuă să se afle într-un lung con de umbră şi, semnificativ şi acest lucru în privinţa receptării, ieşit în ultimele decenii din lista canonică pentru învăţământul preuniversitar. Cu atât mai mult sunt salutare câteva semne de revenire a acestuia în actualitate, cu precădere în ultimii doi ani – prin Festivalul Internaţional de la Craiova, ce i s-a dedicat anul trecut şi, alături de pagini aniversare prezente în acest an în câteva reviste de cultură, prin acest volum semnat de George Vulturescu.

Primul dintre eseurile cărţii propune o privire asupra „măştilor eului poetic macedonskian“ într-o polisemie ce vizează „poetul rebel – poetul de geniu – poetul damnat – măşti cu îngeri“, relevând atât specificul epocii, pus sub semnul unei afirmaţii baudelairene (reluată de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne), conform căreia „Romantismul e o binecuvântare a cerului sau a infernului, căreia îi datorăm stigmate eterne“, cât şi modul în care atare „măşti“ îşi găsesc locul în poezia lui Macedonski. Astfel, făcând o incursiune în imaginarul Nopţilor, al unora dintre rondeluri (Rondelul beat de roze, Rondelul plecării) sau în cel al unor poezii precum Lui Angel Demetriescu, Moise, Aripi, Avânt, Cântecul şi poetul, sunt ilustrate ipostazele eului poetic „disipat sub diverse apelative“: poet al durerii, al sublimului, al ascensiunii, dar şi al revoltei, al poetului filosof (departe însă de substratul profunzimii), al poetului profet sau, „mai plauzibilă“, al „poetului-împărat“ în care transpare masca geniului neînţeles, George Vulturescu reluând în acest sens sublinieri aparţinând lui Adrian Marino (cunoscutul biograf şi exeget al operei macedonskiene) sau altor critici. În aceeaşi direcţie, se înscrie şi ipostaza în care Macedonski „poate să dedice «imnuri» lui Satan, cum poate să se lase «bântuit» şi de îngeri“, ca şi cea a diatribelor din „poezia socială“ – cu remarca privind faptul că „Macedonski nu lucrează cu linii care să redea trăsături, ci cu linii de foc care transfigurează chipurile. Or, geniul se prefigurează prin meditaţie, iar Macedonski nu este un meditativ“. Eseul următor, Nopţile şi maladiile sociale (caracterologie burgheză), se opreşte asupra imaginarului poetic prezent în aceste poeme (înţelese de un I. Pillat ca fiind „sigiliul“, „cheia întregii sale poezii“), analizând motivul nocturnului în relaţie cu diurnul, cu convingerea că temperamentul lui Macedonski, „puternic, orgolios, vitalist fragmentează permanent cele două planuri, lucrându-le în tehnici diferite: când feeric, pictural, în aqua forte (Noapte de mai), când abstract, în suprafeţe cromatice parnasiene (Noapte de decemvrie), când cu crochiuri tuşate (precum în seria Capriciilor lui Goya) în Noapte de ianuarie, Noapte de noiemvrie, Noapte de iunie“ – şi cu sublinierea faptului că „nu fenomenul natural al nopţii este relevant în poeme, ci cadrul nopţii – ca ramă pentru tablourile sociale şi carnavalescul politic al societăţii burgheze“. În cel de-al treilea dintre eseuri, cu un titlul pus între interogaţii, „Satanism“? sau… „spirit rebel“?, atitudinea poetică macedonskiană este filtrată prin cunoscutul poem Imn la Satan, alături de alte poeme ilustrative, precum Psalmii moderni, Noaptea neagră, Năluca unei nopţi, Nopţile îngrozitoare, sau de proze precum „Dreapta şi stânga lui Dumnezeu“ sau Scrisoare de la Dumnezeu, în paralel cu imaginarul poetic eminescian prezent în Andrei Mureşanu, Demonism sau Înger şi demon, cu o concluzie precum: „Şi Eminescu, la vremea lui, şi Al. Macedonski mută, de pe un umăr pe altul, crucea predestinată cu damnaţiunea ei, sau fără, şi răul lumii“, ambii „explorându-şi propria viaţă şi propriile deliruri“. Şi cu o interogaţie trimiţând spre scepticismul cioranian: „Argumentele lui Cioran pentru «demiurgul cel Rău» le-ar fi fost destul pentru mântuire?“. În aceeaşi notă incitantă este şi eseul, al patrulea, Vizibil şi Invizibil în „Imnurile“ lui Novalis şi „Nopţile“ lui Macedonski, o temă comparatistă cât se poate de dificilă de altfel, într-o paralelă ce „nu este una a influenţelor, a replicilor“, folosindu-se de traducerile poeziei novalisiene datorate lui Al. Philippide şi Petru Sfetca, de monografia Novalis a lui Vasile Voia şi de traducerea Vioricăi Nişcov, Novalis, între veghe şi vis. Fragmente romantice, într-o încercare de apropiere între cele două poetici „pe temeiul nopţilor, cu interferenţele lor spre o estetică a invizibilului“; ca şi eseul următor, Câtă „noapte“ este în… Noapte de decemvrie?, oprindu-se asupra celei mai cunoscute dintre Nopţile macedonskiene, într-o relectură ce urmăreşte, în cadrul temei-suport, semantica focului („întregul câmp semantic, lexical, al poemei este marcat de foc“) şi a drumului, în asociere cu idealul poetic urmărit în paralelism cu imaginarul din Luceafărul eminescian. Penultimul dintre eseuri este construit, aşa cum o arată şi titlul, Thalassa. Replici – M. Eminescu (Cezara) şi Lucian Blaga (Thalatta), pe relaţionarea romanului macedonskian mai întâi cu imaginarul romantic eminescian, plecând de la sublinierea lui Nicolae Manolescu în Istoria sa – „În Thalassa sunt câteva dintre cele mai puternice pagini din întreaga noastră proză având ca obiect senzualitatea…“ –, în dezacord însă privind problema „nudităţii“: „Nu credem că Macedonski are în Thalassa ceea ce N. Manolescu spune că ar fi «nuditate deplină», iar în Cezara lui M. Eminescu ar fi doar «sugerat㻓; pentru ca, în continuare, cu trimiteri inclusiv spre Faust-ul lui Goethe, eseistul să ofere o lectură a poeziei blagiene Thalatta, „ignorată de critică“ şi cu atât mai ilustrativă. Ultimul dintre eseurile cărţii, Jurnal cu teme macedonskiene, este şi cel mai personal, constituindu-se, în fapt, prin relectura unora dintre Nopţi sau a altor poeme, într-o suită de micro-eseuri, în aria unor teme, motive, idei poetice semnificative pe care le relevă opera lui Macedonski.

Concluzionând, George Vulturescu revine în spaţiul eseistic cu un volum incitant, aplicat pe câteva linii constitutive ale creaţiei macedonskiene, atent la bibliografia critică şi la paralelismele îndeosebi cu Eminescu (prezent în toate cele şapte eseuri, în aria unei paralele însă nu „polemice“, ci „în continuitatea evoluţiei poeziei româneşti“) – într-o necesară încercare de repunere în actualitate a operei Macedonski.