[# a cincea revelaţie]

 

e aceeaşi semnătură genetică

îmi spune alex chirurgul

stelele au acelaşi miros

din soare cad

faruri de maşini

pietrele se scurg

în interiorul lor

apa e un scris

lung transparent

 

chirurgul locuieşte

în apartamentul de sub mine

şi pune stenturi

zilelor şi nopţilor

 

[# a şasea revelaţie]

 

„nu-ţi trebuie şcoală pentru a muri

doar dinţi îţi trebuie pentru a trăi“

 

corpul tău se sprijină pe aer

ţi-ai înfipt dinţii în molul trivale

ai înfulecat tot aerul

te-ai refugiat la ultimul etaj

în cinematograful aproape gol

 

filmul pe care îl vezi acum

e cu un corp care vine înspre tine

e din ce în ce mai mare

îl priveşti cu ochelari speciali 3D

 

e o imagine subacvatică

aşa ţi se pare

toate se reped înspre tine

corpul se descompune

în părţi componente

ochii se lovesc de mâini

cutia cu popcorn

ţi se răstoarnă pe burtă

ai deschis imaginea

şi nu ştii ce să faci cu ea

 

dinţii devin proeminenţi

iau locul corpului tău

sunt ca nişte plămâni prin care respiri

sunt plămâni tari ca nişte dinţi de metal

 

[# a şaptea revelaţie]

 

am uitat codul

asta e, am uitat codul!

pe fiecare deget mi-am lipit

câte o parolă

pe dosul palmelor pe coapse

pe genunchi

pe glezne

între degetele de la picioare

pe cele mai importante le-am ascuns

sub lumina ochilor

 

ei pot să vină şi să mă întoarcă

pe toate părţile

dar nu vor afla nimic despre mine

de-acum nici eu

nu voi mai şti nimic despre mine

până ce nu voi putea recupera codul

 

[# contrapunct. cu eugen ionescu de ziua poeziei]

 

ieri noapte am stat mult de vorbă

cu eugen ionescu.

eram mai mulţi scriitori la un fel de simpozion.

el îmi părea că are 44 de ani.

discuta aprins despre literatură şi despre cea română în mod special.

Eugen Ionescu susţinea convingător şi atât de seducător

că totul nu-i decât poezie. orice scrii e poezie!

 

nu mai vorbisem niciodată cu el

până la întâlnirea asta din vis.

În 1990 şi 1992, când am fost la paris,

nu l-am vizitat.

m-am simţit doar fericit că locuiesc

în acelaşi oraş cu el.

era prin acei ani o mare afluenţă

de scriitori din ţară,

ieşiţi ca şi mine din grotă,

care alergau pe la unul şi pe la altul din marii

scriitori români din diaspora.

 

tropotul ăla mă scotea din minţi.

mi se părea că dacă alerg ca nebunul

să mă văd cu unul şi cu altul era la fel ca în copilărie

când venea în oraşul nostru circul

şi eu muream de curiozitate

să văd femeia cu barbă

sau femeia cu gât de girafă,

sau balena goliat!

 

marele scriitor se purta atât de modest

încât aproape că abia reuşeam

să intervin cu ceva în discuţie.

purta un pulover până la baza gâtului,

parcă galben şi pantaloni bej.

stătea pe scaun în faţa mea

uşor într-o rână,

cu o mână pe spetează

şi cu palma sprijinită de obraz.

mă impresiona fizionomia lui pe care

o studiam foarte atent.

 

îl priveam ca şi cum aş fi scanat capul lui.

îl priveam de acum din 2024

cu toate mijloacele tehnice actuale.

o faţă mică, uşor alungită

şi cu un nas drept care pleca din mijlocul orbitelor

aşa cum este modelat de artizanul imemorial

gânditorul de la hamangia.

 

m-am uitat fără să vreau pe wikipedia

aşa mi-am reamintit că marele scriitor

s-a stins în 28 martie la 84 de ani.

 

 

azi e ziua poeziei

şi nu e un mai mare omagiu adus

poeţilor şi scriitorilor

decît acest vis al meu

cu eugen ionescu la 44 de ani

vorbindu-mi despre poezie şi literatură

chiar în anul în care m-am născut.