Premiul „Ştefan Aug. Doinaş“ al revistei Apostrof, 2024

 

Juriul, format din Răzvan Voncu (preşedinte), Marta Petreu şi Ion Vartic (membri), a decis să acorde

Premiul „Ştefan Aug. Doinaş“ al revistei Apostrof, 2024

dlui Ioan Moldovan,

pentru întreaga sa operă poetică.

 

 

Metaforele lui sunt lichide şi transparente. Dincolo de această perdea, realitatea exterioară este concretă şi «trivială». Există însă şi un alt registru, al unor confesiuni învecinate cu rugăciunea, în care o ureche atentă prinde sonuri din Viaţa lumii a lui Miron Costin.

Nicolae Manolescu

 

 

 

duminică de octombrie. o reluare

 

Câinii (îi ştiţi) au devenit tot mai frumoşi

Despre oamenii lor de împrumut, nimic

Anunţ şi eu evidenţele: timpul verii, doar la radio (o, elevaţie neutră!)

Spălări în ape deja murdare, meciuri deja jucate şi faţa mea nimic-nimic

Nu poate ascunde

Poate că se leagă zi de noapte de zi de noapte

Vorbind aşa cu creştetul în faţa tarabelor cu de-ale gurii şi

Nemaimergând acasă, făcând doar semne spre balconul tău

Înspăimântat de-a fi fericit, plin de averi, slujbaş

Al Defecţiunii

 

boarea sumbră

 

Ploaie de potop îmi sperie copiii.

 

Îndelung mă spăl pe mâini în mare.

Marea se face o vorbă-n vânt.

 

Lanuri oranj de paragini

cu puţini maci rămaşi

din alte pagini

 

Ziua Coastei de Fildeş începe aici

în bucătăria mea

 

Stingherit de mine însumi, locuiesc

într-un ochean prin care privesc

ca printr-un val tulbure

 

Un pic speriat, un pic nesimţit,

o repetiţie

o înşiruire de mai mare mila

şi şi mai mare lehamitea şi sila.

 

Fac doar umbră în umbră

şi-n tinda de lumini

se-nteţeşte boarea sumbră

 

suntem deodată

 

Mama, cu sânii osteniţi sub rochia de vară

Tata, oprind pentru o vreme nisipul şi apa din râul unanim

Sora mea, neînduplecată de atâta vreme

Fratele meu, stingându-mi-se-n braţe într-o duminică iernoasă

Şi eu în marea turbionară înotând ca un urs polar

 

Cine o să mă mai cheme acum înapoi?

Toţi şi toate-s pe-acelaşi drum

spre ceea ce n-o să mai ştiu

 

Suntem deodată în viitorul chihlimbariu

 

o povestire din care nu scapă nimeni

 

M-am pierdut „în cel codru-ntunecos“,

am pierdut uliţa de iarnă, stâne în vale, lunci, prăpăstii şi

câteva alte secvenţe,

am pierdut dinţi, amintiri, undele roz,

marile întrebări,

negrele mări,

fericirea melancolică, cu ştiri,

derutat de voce, de nervi şi amintiri,

călătoresc

într-o povestire din care nu scapă nimeni

 

Bolul Tibetan cântător e stăpân şi vital.

undeva în mal stă strămoşul Urshanabi

luând pe rând toate asemănările noastre.

El spune: „oamenii trebuie să fie săraci!“

Zilele de odinioară, vai, s-au prefăcut în noroi.

De ce obrajii tăi sunt

scofâlciţi şi faţa ta e trasă.

De ce e aşa de îndurerată inima ta, chipul tău trist

de ce sunt atâtea offuri în pieptul tău?

Faţa ta-i ca un drumeţ ce vine de departe.

De frig şi de arşiţă e ars trupul tău

ca într-o căutare de comori rătăceşti prin stepă,

zilele de odinioară s-au prefăcut în noroi,

 

Din când în când în coşmelie se ridică un om demn,

îşi roteşte elicele aurii, despică bostanul şi

privind în mâzga oranj

zice: nu mai ştiu ce-am vrut să zic. După care

intră docil între oi

O bâtă transparentă şi numărătoarea îl împing şi pe el

Spre strungă şi spre strunjire.

 

Nessun dorma,

flămânzi, altfel, chiar sătui de foame,

într-o insomnie generală,

aşteaptă să apară Dânsa, Femeia Atroce

care-n pântecul ei să ne absoarbă, împărăteşte.

 

Cu dinţii ăştia îndoliaţi,

cu gingiile astea înmuiate de suferinţă,

mă prezint în faţa ta, Doamnă Atroce

şi enormă

şi mormăi nu-nu-nu

 

nici vieţi visate,

nici morţi trăite n-am petrecut.

Doar în afară mi-am aruncat privirea

şi încă nici o dată în trecut.

 

Miracolul are ferestrele mici,

e casa albă din mal între urzici.

Râul de sânge face vălurele

ca să ridice către stele

peştii amândoi de cenuşă,

 

să fie destul loc şi timp