Constantin Cubleşan, Gheorghe Tomozei

„…Sunt frunza care mă ninge“

Prezent în ambianţa literaturii noastre contemporane mai degrabă ca o legendă despre un mare cultivator de prietenii (Nicolae Labiş, Nichita Stănescu ş.a.), în haloul cărora a scris emoţionante pagini confratern-memorialistice (vezi bunăoară N. Labiş, Moartea unui poet, 1972), Gheorghe Tomozei (n. 1936), ilustrează deplin profilul unei generaţii de tineri scriitori produsă, în primii ani ai socialismului, de celebra Şcoală de literatură, din care au ieşit, vorba lui Mihail Sadoveanu, tot atâţia scriitori câţi au şi intrat.

Coleg cu Nicolae Labiş, Fănuş Neagu, Lucian Raicu, Alexandru Andriţoiu ş.a., a urmat traiectoria împlinirii unui veritabil intelectual – redactor între 1954 şi 1955 la Editura pentru Literatură, în cadrul căreia a coordonat primul volum de poezii al lui George Bacovia, de după anii de interdicţie a acestuia, ca poet decadent; a fost redactor la revistele Tânărul scriitor, Cinema, Almanahul Scriitorilor, redactor-şef al revistei Argeş, în anii ’70, perioadă în care a editat un supliment cultural, Biblioteca Argeş, în cadrul căruia a editat plachete de versuri ale unor poeţi congeneri: Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Gabriela Melinescu, Florin Mugur, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi ş.a., dar şi Urmuz, Vladimir Streinu, Geo Bogza ş.a. A publicat peste douăzeci de volume de poezie, debutând editorial cu Pasărea albastră, 1957, fiind distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie în 1971 şi Premiul Academiei, Premiul „Mihai Eminescu“, pentru poezie, în 1976. A tradus din poezia universală (William Shakespeare, Robert Rojdestvenski, Jotie T’hooft, Dimos Rendis ş.a.), a publicat volume de proză şi de versuri pentru copii, jurnale de călătorie etc., fiind unul din cei mai prolifici autori ai epocii sale (s-a stins din viaţă în martie 1997, având un fiu, Maximilian, actualmente trăitor la Paris, rezultat din căsătoria cu poeta Cleopatra Lorinţiu).

Creaţia sa literară este inegală, plătind tribut comandamentelor artistice ale epocii, dar ştiind mereu să evite cantonarea în zona versificaţiei ocazionale sau a celei cvasipatriotice, fiind prezent cu elegante evocări portretistice (Sadoveanu, Homer, Villon etc.), cu metaforice elogii aduse muncii constructorilor societăţii noi, dar dincolo de orice tonalitate propagandistică: „Nu se zăresc, din holda înaltă, călăreţii;/ ca vrabia e spicul, spun cărţile străvechi./ Doar berzele fântânii i-aşteaptă pe drumeţii –/ călătorind, cu zumzet de ierburi în urechi (…) Ca o cetate-i ţara, pe înălţimi urcată./ Iar Dunărea e treapta de cositor stelar/ pe care calci, şi-o treaptă-i câmpia legănată,/ argint de aur tânăr, şi dulce şi amar (…) Sub treapta asta-i fierul, arama şi ţiţeiul,/ şi peşteri însetate cu despicate guri,/ În lut, marmura albă îşi geruie poleiul/ şi dorm cărbunii-n care mai freamătă păduri.// Lumina ce ni-e dată, blând sângerând sub seceri,/ cu arbori şi fiinţe şi lună pe poteci,/ cu aerul, cu păsări umbrind în line treceri –/ ni se supune nouă, stăpânii ei pe veci“ (Treptele ţării).

E un cu totul remarcabil mânuitor al verbului în construcţii prozodice variate, de la sonet la baladă şi de la poezia ludică la discursul patetic liber etc., în totul dovedindu-se un neotradiţionalist profund, amintind, în evocări campestre, în tablouri după natură, de lirica unui Ion Pillat modernizat emoţional. Nu e, totuşi, un peisagist, în accepţiunea clasică a formulei, deşi culorile vii ale picturalului recompun cu tuşe păstoase, o atmosferă bucolică autentică: „E toamnă: via moare, chircită în budane,/ e toamnă: luna pare o ceapă de lalea,/ livada îşi apleacă roditele crăcane/ iar crapii-n heleşteie, cu zvârcoliri de stea,/ se-afundă, grei, în mâlul luminii putrezite/ coclind, o vară, balta, şi-n fruct orbecăind/ când şi văzduhul are oglinzile tocite/ de raţele-n parada finală măcăind…/ Miresme-ntărâtate, culori sinucigaşe,/ prea-plin de seve-n carnea pământului străbun/ ca plumbul care leagă vitraiuri uriaşe,/ minuni autumnale, în mine vă adun…“ (Spectacol autumnal). El însuşi se vede confundat cu natura pură, cu nostalgicele toamne pe care şi le asumă ca fiindu-i proprii: „Eu sunt/ septemvrie. Sunt frunza care mă ninge,/ sunt fărâma de timp în care poţi respira,/ în care mai poţi respira,/ sunt oglinda migraţiei păsărilor,/ sunt septembrie, pentru mereu septembrie…“ (Sunt septembrie).

E un nostalgic sentimental, un temperament melancolic care îşi recomandă apartenenţa la un soi de arhaitate rurală unde poate locui ca într-o lume de basm închipuit, sau în care poate măcar evada, desprins deliberat din contingentul social al actualităţii recomandate: „La gura sobei albe ţi-ar fi plăcut să stai/ în casa de făină, în casa de mălai,/ şi-n soba de gutuie, cu mâinile smerite/ să şovăi să azvârli icoane necioplite,/ să stai pe laviţi, sâmburi de prună, de un veac,/ să ardă-n casă galben, lumină de dovleac,/ de mâţă să te-mpiedici, ca de-o cireaşă veche/ şi-odoarele, ţesute şi fără de pereche/ din scrinul care-ncape, întreg, într-o păstaie/ să le aşezi, trezite, în colţuri de odaie,/ şi să-ţi aştepţi nepotul, venind sub fagii uzi/ de ploaia care cade şi tu să nu-l auzi,/ bunică ghemuită în coaja unei nuci/ şi dusă din ogradă în câmp fără uluci…“ (Toamna se-nchide). E şi un degustător al trecutului istoric, văzut însă nu în dimensiunea lui eroică, ci în pitorescul unui decor familial, marcat de un exotism cotidian balcanic, de tonalităţile melodice ale unor anotimpuri fabuloase: „E-o iarnă ca pe vremea lui vodă Caragea./ Stau în odaia susă şi-aud de-afară vântul,/ arama se cocleşte-n ibricul de cafea/ şi lumânarea scade, cuvântul încetându-l./ Prin hanuri, cu feştile în mâini, smerite slugi/ se-aţin la porţi şi-aşteaptă clinchenitoare sănii/ purtate lin, prin viscol, de vizitii turci/ şi de-o pereche ninsă de dihănii…“ (Iarna Bucureştilor). În universul acesta al trecutului edulcorat de amintiri galante îşi articulează graţios baladele şi legendele, ca pe nişte întoarceri la o mitologie autohtonă: „Trăia o fată într-un sat de munte,/ cu cozi subţiri şi cu albastre funde./ Trecând prin marea lanului de grâne,/ ştia ţărâna caldă sub călcâie,/ pe când venea, târziu, cu demâncare,/ pe mirişti, la fratele cel mare./ El secera în spicele de aur,/ cu feţi frumoşi, gâturi de balaur,/ până-ntr-o zi când a venit solie/ şi l-a chemat în fum de bătălie,/ iar Albăstrica peste culmi deşarte/ l-a petrecut din ochi, până departe“ ş.a.m.d. (Legenda cu Albăstrica). Avem aici unul din motivele frecvente în lirica sa, mai ales în cea erotică: motivul despărţirii. Gheorghe Tomozei nu scrie poezii de dragoste pasională, cu voluptoase momente de amor carnal. Melancolia sa e copleşită de sentimentul depărtărilor, a distanţării de fiinţa iubită, de plecările acesteia, poate pentru totdeauna, aşa încât tonalitatea devine astfel una romantică: „Fulg uriaş de nea, desprins din zare,/ meteorit – lumină sângerând,/ te simt cum cazi, cu flăcări de răcoare/ şi albă ca un început de cânt…// Cu umbra ta ce-a-mbogăţit azurul,/ fierbinte nea, vei dăinui mereu,/ sporind cu zvârcolirea ta conturul/ pământului amar care sunt eu…// Mi-i teamă fruntea să-ţi ating… Ce boltă/ regretă ochii-n care ard acum,/ ochi verzi, străluminaţi ca de-o revoltă/ a frunzelor târzii de lângă drum?// Metalul gingaş, plăsmuit în stele/ al trupului tău drag, îl însoţesc/ cu fierul negru al făpturii mele,/ încă prea dur, dar viu, dar omenesc…// În aerul ca vinul vechi de Cipru,/ te simt cum cazi, fulg uriaş de nea,/ restabilind supremul echilibru/ între pământul dragostei şi stea!“ (Meteorit).

Metaforica bogată şi adesea insolită se articulează în volutele elegante ale expresiei cultivate cu vagi ecouri livreşti. E o poezie în general reverenţioasă, ceremonioasă, oarecum intimă, distinctă prin aceasta în epocă, şi tocmai de aceea prezenţa sa nu a fost văzută aproape niciodată pe meterezele unei poezii articulate cu direcţionare programat tematică.