ALEXANDRU JURCAN, ÎN SPATELE INFERNULUI

Nu credeam că filmul Zona de interes mă va bulversa astfel. Ecranul de început rămâne cenuşiu o vreme. Mi se transmitea ceva neliniştitor, apoi am auzit ciripit de păsărele şi m-am liniştit. Deodată, un cadru bucolic. O familie la margine de râu. Şi totuşi, sunetele anxiogene continuă. Nu înţeleg nimic, dar pricep gradaţia nenumitului. O uniformă, o dâră de fum. Marele comandant al lagărului de la Auschwitz – Rudolf Höss – se relaxează, alături de soţia sa şi cei cinci copii. Locuiesc în „zona de interes“ (aşa numeau naziştii perimetrul de viaţă de lângă lagăre).

Infernul e la doi paşi, dar nu vom pătrunde acolo. Vom rămâne în spaţiul egoist al familiei lui Rudolf, într-un cotidian monoton, repetitiv. Uşi, coridoare labirintice, piscină, grădină îngrijită, mâncare, sunet de vase. Totul în spatele infernului. Paradis artificial lângă coşmar. Suntem la doi paşi de crematoriile groazei. Tot timpul ne însoţeşte un uruit continuu, o măcinare sonoră complexă, angoasantă. Florile filmate în prim-plan par agresive, apoi ecranul rămâne o vreme de un roşu aprins, premonitoriu. Mereu fuga câinelui, plânsetul copilului şi deodată Rudolf impasibil, înconjurat de fum. Ştim de unde vine fumul, dar comandantul nu are regrete. Primo Levi afirma că nemţii nu-i considerau pe evrei oameni. După război, au apărut memoriile lui Rudolf: nici urmă de regret, ci relatări indiferente, rigide.

Familia e filmată adesea de la distanţă. Simţim un fior glacial, o detaşare crudă. Mişună ca nişte insecte jalnice. Li se pare normal şi banal ce se petrece dincolo de zid. Un confort cinic, obscen. O dezumanizare incredibilă în mijlocul ororilor. Cum poate accepta omul inacceptabilul? Ca să aleagă o bulă paradisiacă?

Soţia lui Rudolf e poreclită „regina Auschwitz-ului“. Actriţa Sandra Hüller ne uimeşte din nou, după rolul din Anatomia unei căderi. Are un mers şleampăt, atitudini bizare, radiind o antipatie cronică. Rudolf (Christian Friedel), cu o tunsoare… criminală, e preocupat mereu de un nou model de crematoriu, pentru că trebuie exterminaţi zilnic 12.000 de oameni (mă îngrozesc scriind această cifră!). Chiar în timpul concertului se gândeşte la „cum voi reuşi să pot gaza atâţia…?“.

Regizorul Jonathan Glazer uimeşte cu acest film inteligent, original, care străluceşte alături de La vita e bela de Roberto Benigni şi Fiul lui Saul de László Nemes (printr-o altă privire asupra Holocaustului). Nu, nu trebuie să vezi nimic, dar filmul lui Glazer sugerează în aşa fel încât răul e mult mai percutant. Filmează cotidianul în viscerele răului. Culise mânjite cu sânge. Perfecţie tehnică. O scufundare clinică într-o rană deschisă. Şi deodată suntem în muzeul Auschwitz, la ora curăţeniei. Munţii de ghete… Da, bine scrie acolo la intrare: „Cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască“. Am fost şi eu acolo într-o vară. Sute de vizitatori stau la coadă, într-o aşteptare silenţioasă. Bine că vin oamenii şi aici, nu numai pe stadioane sau la megaconcerte. Energiile negative te acoperă de la început. Revolta te strânge de gât. Cum a fost posibil? Câţi psihopaţi mai are istoria? Munţi de pantofi, lanuri de păr tăiat, jucării orfane – totul într-o simfonie a morţii. La Birkenau, mai departe puţin, pătrunde linia ferată în uzina morţii. Pământul e răvăşit de valurile de cenuşă a miilor de morţi. O cenuşă bântuită de curentul morbid de imagini dezlănţuite. Cărămizi, caniculă, crematorii, spânzurători, teren arid, blestemat. Fâşia de ciment lungă cât spaima, în care se desenează găurile latrinelor mirosind a promiscuitate jalnică…