VLADIMIR TISMĂNEANU, PAUL CORNEA ŞI EXPERIENŢA DEZVRĂJIRII

Strălucit intelectual de formaţie umanistă, trecut prin aventura radicalismului de stânga a secolului XX, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea (3 noiembrie 1923 – 7 octombrie 2018) ne-a lăsat în urmă o analiză de o admirabilă sinceritate şi nu mai puţin lăudabilă profunzime asupra celei de a doua jumătăţi de istorie românească, şi nu numai, a veacului trecut: Ce a fost. Cum a fost; convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Iaşi: Polirom, 2013.

După știința mea, nu există o altă mărturisire analitică a unui reputat intelectual român de stânga care să atingă cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le întâlnim în volumul respectiv. Îl recomand din inimă tuturor celor care chiar vor să înţeleagă ce a fost şi cum a fost. Mă opresc aici, succint, doar asupra câtorva teme care mi se par luminos discutate de regretatul profesor Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvânt de apreciere pentru criticul Daniel Cristea-Enache, ale cărui incitante intervenţii sunt complementul ideal al unei discuţii vii şi deschizătoare de noi ipoteze istorice şi culturale. Nu există nicio urmă de artificialitate ipocrită în răspunsurile profesorului Cornea. Chiar când interlocutorul se simte mulţumit de argumentele aduse, cărturarul simte nevoia adâncirii lor, a precizărilor şi a clarificărilor.

Ruptura sa cu comunismul devine astfel expresia redobândirii identităţii pierdute, a reafirmării unei subiectivităţi confiscată de o mişcare politică pseudo-emancipatoare. În anii 1950, Paul Cornea a deţinut funcţii importante în cadrul CC al UTM (pe linia culturii), apoi în Ministerul Culturii şi, în fine, în fruntea Studioului de Filme Buftea. Nu a fost unul dintre culturnicii Secţiilor de Propagandă, Ştiinţă şi Cultură, nu s-a ocupat cu înfierările, nu a organizat prelucrări stigmatizante, dimpotrivă, a ajuns el însuşi să fie pus la stâlpul infamiei, suspectat de naţionalism evreiesc şi de tendinţe subversiv-revizioniste. A rămas fidel marii sale iubiri pentru literatura românească, a educat magistral generaţii de studenţi, a reuşit să traverseze coşmarul totalitar ca un om liber la interior, ca un intelectual veritabil.

Găsim în carte pagini tulburătoare, dar nu mai puţin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hruşciov (în februarie 1956) asupra intelectualilor din România comunistă. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu sau Eugen Stănescu. Erau cu toţii agasaţi şi dezgustaţi de politica de un infinit dogmatism promovată de hiper-dogmaticul Leonte Răutu. Momentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcţiei de Propagandă şi Cultură (în iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat în continuare.

Ce a urmărit Gheorghe Gheorghiu-Dej când l-a debarcat? Cum a izbutit Leonte Răutu să folosească moartea lui Grigore Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de ţar ideologic? Citind această carte, putem înţelege cu mult mai bine trama epică şi aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu în exil. Orice analiză serioasă a destalinizării din România va trebui să ţină cont de mărturia celui care a fost profesorul Paul Cornea.