Mihaela Mudure

1. Nu. Stau în fiecare zi cu iubitul meu laptop împrăştiind pogoane de cuvinte, gânduri, impresii de călătorie, proze scurte sau consideraţii mai mult sau mai puţin pretenţioase/preţioase despre ce este literatura şi scrisul. Cred că foamea poate fi o motivaţie extrem de serioasă care să te oblige a renunţa la scris. Thomas Chatterton (1752-1770) a renunţat la scris şi s-a sinucis pentru ca nu putea să se întreţină din scris şi trăia într-o sărăcie lucie. Orice altă ocupaţie i se părea a fi o trădare de sine. Arthur Rimbaud a renunţat la scris pentru că a considerat că nu mai avea nimic nou de spus. Concentrarea din primii douăzeci de ani de viaţă fusese atât de intensă încât nu mai era în stare să (se) reconfigureze în alte universuri poetice. Ceea ce făcuse până în 1874 îl epuizase. Regimurile dictatoriale pot împinge un scriitor^* să renunţe la scris din motive de conştiinţă, dacă el consideră că tăcerea este de preferat prostituţiei literare. Avem aici un soi de sinucidere, scriitorul îşi pune pumnul în gură, ucigându-şi eul creator care are nevoie de libertate pentru a funcţiona. Dar acest din urmă caz e rar. Majoritatea covârşitoare a celor care au avut nenorocul să trăiască sub diferite dictaturi sau au trebuit să se con-formeze bunului-plac al unor regi, tirani, ori împăraţi ce s-au crezut dumnezei, au preferat compromisul sau masca.

2. Literatura este atât narcisism, cât şi generozitate. Scriitorul se crede suficient de important ca să pretindă cititorului să îşi rupă din viaţa lui, care e oricum limitată, şi să se apuce să-l citească. Pe de altă parte, scriitorul e suficient de generos ca să nu păstreze doar pentru el trăirile lui, modul lui de a vedea lumea. Tocmai această alchimie oximoronică face ca scriitorii să fie nişte personalităţi foarte bine marcate, adeseori, cu apucături schizofrene, pe care trebuie să le suporte ei şi oamenii normali printre care trăiesc vrând-nevrând.

Notorietatea nu este neapărat un compromis cu gustul maselor care nu ar fi – vezi Doamne – în stare să îl înţeleagă pe marele creator. Eu cred că atât creatorul de literatură, cât şi cititorul au dreptul la libertate. Unul trebuie să aibă libertatea de a scrie ce vrea şi cum vrea. Celălalt trebuie să aibă libertatea de a citi ce vrea: texte care îl relaxează, sau texte care îl tulbură şi îl obligă să îşi pună întrebări. Notorietatea ne indică mai degrabă care e preferinţa maselor de cititori într-un anumit moment istoric. Există scriitori care au flerul unui câine de vânătoare şi sunt în stare să ghicească ce vrea publicul la un moment dat. Alţii au, pur şi simplu, noroc şi cu asta… basta. Devin celebri.

Nu scriu pentru gustul nimănui. Scriu pentru mine, scriu ca să mă eliberez de vreo obsesie sau de o datorie. De treizeci de ani, încerc să pun punct unei cărţi despre unul din eroii martiri din Decembrie 1989, împuşcat mortal în centrul Clujului. E o datorie nu numai pentru cei care ne-au dat nouă, intelectualilor, libertatea de expresie, de mişcare, de informare, pentru că noi suntem marii câştigători ai Revoluţiei din 1989, aşa cum marii perdanţi sunt muncitorimea şi ţăranii (colectivizaţi sau nu), foştii oameni ai muncii. Aceştia nu au câştigat decât libertatea de a-şi lua lumea în cap şi a-şi vinde forţa de muncă aiurea. E o datorie şi faţă de generaţia bunicilor mei la care mă gândesc cu mare întristare. Au trecut prin două războaie mondiale, au supravieţuit instaurării sistemului comunist, dar nu au mai prins acea izbucnire de libertate din Decembrie 1989.

Cu siguranţă, există recunoaştere postumă. Dragele mele, romancierele englezoaice din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, sunt exemple perfecte şi extrem de elocvente pentru recunoaşterea postumă, chiar foarte postumă. În timpul vieţii, cei care ţineau cheile – nu de la poarta raiului, ci de la Republica Literelor – le-au descurajat, batjocorit, comparat cu nişte căţele care dansează pe picioarele din spate etc., etc. Astăzi, Sarah Fielding, Delarivier Manley, Sarah Scott, Eliza Haywood, Frances Sheridan, sau Fanny Burney sunt luate foarte în serios. Se scriu lucrări de licenţă, teze de doctorat, monografii despre ele. E adevărat… toate acestea se întâmplă trei sute de ani sau şi mai mult după ce aceste doamne au îndrăznit să publice şi să devină publice.

Nu cred că literatura română contemporană (sau nu) este o victimă a „unei aluvionare şi nedrepte marginalizări“. E adevărat că literatura are „dezavantajul“ limbii faţă de alte arte, precum muzica, dansul, artele plastice, care nu au nevoie de instrumentul lingvistic. Ele comunică, ne vorbesc prin chiar ele însele. Fără îndoială, există un anume imperialism (lingvistic) în Republica Literelor, deşi el este tot mai mult provocat. Se încearcă chiar spulberarea lui. Am două exemple la îndemână din teritoriul literar anglofon. Cele mai noi antologii, istorii literare, studii pun accentul şi pe modul în care literatura britanică sau americană au fost receptate în alte literaturi. Acest interes pentru corelaţiile cu spaţiile literare şi culturale din afara anglofoniei este extrem de relevant. Cel de-al doilea exemplu este oferit de PMLA, principala revistă a MLA, cea mai numeroasă asociaţie a literaţilor şi lingviştilor din lume. De câţiva ani, PMLA a început să solicite colaborări de un tip nou: traduceri din cunoscute eseuri de critică şi istorie literară apărute în alte limbi. Ideea este ca metadiscursul literar să nu se mai bazeze, în principal, doar pe ceea ce s-a scris în engleză şi în alte câteva limbi occidentale. Apare aici, de mult timp, cunoscuta problemă a traducerilor. Este obligaţia forurilor culturale din România să sprijine traducerile din româneşte şi este datoria literaţilor suficient de curajoşi să încerce a trece puntea îngustă dintre două limbi şi să traducă nu doar în româneşte, ci şi din româneşte. A te plânge că scriind în româneşte nu poţi ajunge la fel de celebru ca Dickens ori Goethe, mi se pare atât ridicol, cât şi indecent. E ca şi cum un copil ar dori să îşi schimbe mama cu o femeie mai ispititoare, mai cu nuri. Nu cred că un scriitor trebuie să îşi bată capul cu aşa ceva. Timpul face dreptate tuturor, până la urmă. Pe de altă parte, pe termen lung sunt optimistă. Cred că ne îndreptăm spre o civilizaţie planetară^** în care bilingvismul, chiar trilingvismul, vor fi tot mai răspândite. Avem deja scriitori care scriu în mai multe limbi. A auzit cineva de Nancy Houston sau de Felicia Mihali? Copiii noştri, nepoţii noştri nu vor mai fi legaţi doar de limba română. Dar depinde de noi ca patriotismul lingvistic românesc să nu dispară.

* La toate întrebările din acest chestionar, am folosit masculinul cu sens general pentru că limba română nu este încă obişnuită a da egal prestigiu masculinului şi femininului. Aşadar, consideraţiile mele se referă atât la bărbaţii, cât şi la femeile care practică scrisul literar, atât la cititor, cât şi la cititoare, atât la traducător, cât şi la traducătoare.

**  În mare parte, am şi ajuns acolo deja. Problema este că politicul nu reuşeşte să ţină pasul. Structurile mondiale ale puterii funcţionează încă pe baze care nu s-au schimbat de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.