În dimineaţa zilei de 1 iulie a.c., a murit, în urma unei crize cardiace, la Tirana, marele prozator albanez Ismail Kadare. Împlinise 88 de ani. În ultimii săi 40 de ani îşi împărţise viaţa între Tirana şi Paris. Fapt ilustrat şi de memoriile sale, Dimineţi la Café Rostand.
Luni, 22 sept. 2003, orele 1320, Bucureşti, aeroportul Otopeni. „Uite-l pe Kadare“, spune Ion Vartic. Într-adevăr, în spaţiul de aşteptare al avionului de Paris, a apărut Ismail Kadare. Mă uit atent la el, arată exact ca în fotografia din ziarul pe care-l ţin în mînă, da, ziarele sînt pline de el, marele premiat fără premiu de la Neptun. Aşa că scot aparatul foto din geantă şi-l încadrez. Pînă să se limpezească imaginea – am un aparat lent, de amator – Kadare se îndepărtează, încadrat de doi bărbaţi. „Trebuie să fie de la Ambasada Albaniei“, spune Ion Vartic, luîndu-se după haine. Mă ridic şi caut un unghi bun, dar mereu alţi călători se interpun între mine şi Kadare, tulburîndu-mi imaginea. În sfîrşit, apăs, convinsă că n-are cum să fie o fotografie bună. Mă pregătesc să mai fac una, dar o namilă?? – paza de aeroport – vrea să-mi ia aparatul: „Nu ştiţi că n-aveţi voie să fotografiaţi în aeroport?“ Nu, nu ştiu, am făcut fotografii cam prin toate (puţinele, de altfel) aeroporturile din lume prin care am trecut. Dar n-are rost să-i spun asta vlăjganului că mă admonestează. „Ştiţi – răspund cu cea mai dulce voce – e Ismail Kadare, un foarte mare scriitor.“. Scap cu aparatul intact şi mă uit cu jind la scriitor: poftesc un portret.
Şi chiar sînt cît pe-aci să-l am, în avion, cînd Kadare stă blocat în dreptul scaunului meu. Ratez.
În Charles de Gaulle, îl urmăresc la coborîrea din avion şi, fie ce-o fi, îl… agăţ. Îngaim ceva despre romanele lui, spun ceva despre Aprilie spulberat şi-l rog să-mi pozeze. Este 1520, ora Parisului. (Marta Petreu)