Simona Popescu

Mica Sirenă, actul clar de altruism şi marginea benefică

1. Da, atunci cînd mi-a „murit“ laptopul şi am crezut că am pierdut tot ce aveam în el. Era o muncă de ani de zile acolo, multe fronturi/ şantiere deschise. O parte din viaţa mea. Cel puţin două decenii. Am simţit că, pe jumătate, am murit. Am încremenit pur şi simplu. Şi mi-am spus că, dacă nu mai e nimic de făcut, nu voi mai scrie un rînd de literatură. Niciodată. Un băiat deştept m-a ajutat să recuperez ce era adăpostit în foldere. S-a aneantizat doar ce aveam pe desktop: capitole din cărţi în stare avansată de lucru, eseuri, texte începute, promise unor publicaţii, cicluri de poezii, adică mai tot ce era atunci actual.

Laptopul meu a mai colapsat o dată. Cărţile adunate din 2000, în varii forme, le aveam acum salvate pe un hard-disk extern, dar în versiuni vechi (în aceeaşi situaţie sînt şi acum).

Altfel, mi s-a mai întîmplat ca, din neglijenţă şi nepăsare, să rămîn fără „rezerve“. Am pierdut o carte întreagă sub formă de scrisori pentru Gheorghe Crăciun. Nu fusese protejată în foldere. Şi una care pornise de la nişte însemnări despre Berlin, se adunaseră peste 100 de pagini. Dar despre asta din urmă am mai vorbit, despre cum am luat-o de la capăt.

Şi-am mai fost eu o dată gata să renunţ la literatură. Îmi doream mult un copil. Şi-am zis aşa, în gînd, că sînt pregătită să mi se ia scrisul, dacă mi se dă copilul. M-am gîndit la Mica Sirenă, care a renunţat pentru totdeauna la vocea ei frumoasă, cedată unei vrăjitoare din adîncurile mării, ca să capete picioare de om în loc de coadă de sirenă. Mie copil mi s-a dăruit, dar nu mi s-a luat scrisul. Dimpotrivă!

În sfîrşit, văzînd eu uneori, ca profesoară la Universitate, cît de puţin se citeşte (şi sînt, totuşi, studenţi/ studente la Litere!), cît de puţine ştiu/ vor să ştie unii/ unele, mă întreb la ce bun îmi pierd eu vremea cu scrisul? Pentru cine? Cînd ei n-au auzit de scriitori mari, minunaţi… Dar acum musai să termin nişte lucruri începute demult. Nu le pot abandona, îmi pare rău de anii pierduţi între patru pereţi. Sînt ca melcul care îşi duce la capăt cochilia – nu există melci care să abandoneze, să-şi lase cochiliile construite doar pe jumătate. Cît despre recunoaşterea postumă… De unde o să fiu/ n-o să fiu, îmi va fi perfect egal. Îi doresc literaturii să (mai) existe! Adică să mai aibă parte de cititori!

2. Actul clar de narcisism – cum ar zice Ion Barbu – e, pentru mine, act clar de altruism! Cel care foloseşte persoana I „recită umanitatea sa“ (l-am citat pe Gombrowicz), persoana I singular e, de multe ori, o persoană… generică. Cel mai mult mă ajută pe mine să rezist (viaţa e grea!) aşa-zişii naricisişti. Nu toţi, sînt şi nombrilişti lipsiţi de altruism, de substanţă. Pe cei care scriu despre ei înşişi, vorbind parcă în acelaşi timp şi despre/ pentru mine, pe ei îi caut. De ceva vreme nu mai pot citi romane strict realiste, fresce istorice, romane sociale, ficţiuni fără miză. Bine, nu mi-au plăcut cu adevărat nici cînd eram mai tînără toate astea (cu excepţia acelor cărţi care au vocaţia totalităţii). Acum caut, ca Diogene umblînd cu lumînarea aprinsă în plină zi, un om, o carte-om.

3. Mie mi se pare că, dimpotrivă, literatura actuală e în centrul atenţiei. Zeci de festivaluri şi lecturi publice de poezie. Participanţi de toate calibrele. Fiecare cu cele cinci minute ale sale de… gloriolă. Sînt, apoi, reţelele de socializare care zumzăie, varii reviste on-line, „platforme“ (plate! şi informe), nişe obscure, cotloane, vitrinele Instagramului. Nu marginalizarea e aluvionară. Te pierzi în aluviuni. Poate nu vor dispărea cu totul simţul estetic şi spiritul critic. Pe de altă parte, marginea e şi benefică. Depinde ce faci cu ea. Poate aduce darul deplinei libertăţi. Dinspre margine – poate numai aşa – poţi spune cu adevărat ce simţi şi ce gîndeşti.