ŞTEFAN MELANCU, ÎN „LUMILE“ LUCEAFĂRULUI

Rodica Marian, în lună comemorativ-eminesciană şi la ceas aniversar pentru ea (împlinind, cu adevărat, o vârstă invocată de Eminescu sub semnul părelnicului, într-una din cunoscutele poezii ale sale), revine în spaţiul criticii, alături de cel al poeziei sale din ultimii ani, cu o carte de referinţă – „Lumile“ Luceafărului (o reinterpretare a poemului eminescian), Editura Junimea, Colecţia „Eminesciana“, Ediţia a II-a, revăzută, 2024. La origine teză de doctorat, publicată ca volum de sine stătător într-o primă ediţie în 1999, exegeza de faţă constituie o muncă de cercetare de peste douăzeci de ani în aria operei eminesciene şi, în fapt, pasiunea critică de o viaţă a autoarei, care, de-a lungul timpului şi la diverse edituri, a semnat şi alte volume axate pe Eminescu (Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic integral; Dicţionarul Luceafărului eminescian; Luceafărul, CD multimedia, primul CD în lume dedicat unei opere literare ca text integral, incluzând şi lexicul tuturor variantelor; Luna şi sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu; Dicţionarul Luceafărului eminescian; Luceafărul – text poetic integral. Studii) sau Eminescu şi Blaga (Hermeneutica sensului. Eminescu şi Blaga; Identitate şi alteritate. Eminescu şi Blaga). Dincolo de această îndelungă preocupare de ordin critic, pentru autoare reeditarea prezentei exegeze îşi găseşte sprijin, după propria mărturisire, în cel puţin două argumente, precizate în Nota la ediţia de faţă: pe de o parte, convingerea că interpretarea pe care o propune ar trebui să-şi aibă locul în spaţiul eminescologiei actuale tocmai prin noutatea demersului analitic, luând în considerare textul integral al Luceafărului, acesta însemnând nu doar varianta publicată în ediţia Maiorescu, ci şi toate celelalte variante manuscris; aşadar, valorizând postumele poeziei lui Eminescu – pe care I. Negoiţescu şi-a întemeiat cunoscuta sa interpretare şi pentru care pledează unul dintre cei mai impozanţi eminescologi, Petru Creţia, iar, mai aproape de noi, Mihai Zamfir – într-o viziune, altfel spus, care să ţină seama de „reintegrarea postumelor, după anul de creaţie, între antume“; pe de altă parte, modul favorabil în care a fost receptată interpretarea autoarei încă de la prima ediţie, augmentat de previziunea unui critic important, precum Marin Mincu, care, încă din 1999, previziona că o astfel de interpretare „se va preda în facultăţi“; în plus, o sintagmă-cheie precum Luceafărul a devenit Hyperion, veritabil reper al analizei autoarei, a devenit cunoscută inclusiv în spaţiul preuniversitar al şcolii, chiar dacă superficial înţeleasă (ţinând, fără a intra aici în amănunte, de neajunsurile şcolii actuale în ce priveşte receptarea în general a literaturii) prin eludarea tocmai a justificării pe care o astfel de sintagmă o presupune pentru înţelegerea sensului global al poemului eminescian.

Interpretarea Rodicăi Marian este într-adevăr una laborioasă şi temeinică, ilustrând munca atentă de cercetare (şi de cercetătoare a autoarei, în cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj). Astfel, cele 500 de pagini ale volumului sunt structurate în XV capitole, cu o amplă Notă introductivă şi o Concluzie, o imensă Bibliografie (cu peste cinci sute de titluri), la care se adaugă un Indice de materii şi repere tematice, plus un Indice de cuvinte şi construcţii poetice. Un studiu, ca atare, închegat într-un mod riguros-filologic, ce propune „o posibilă reinterpretare globală a tulburătoarelor sensuri ale Luceafărului eminescian“. Pentru aceasta, autoarea se foloseşte de imensa exegeză critică aplicată operei eminesciene (Bibliografia, ca şi conţinutul probând într-un mod semnificativ acest lucru), folosind în demersul său anumite linii ale criticii anterioare, unele integrate constructiv, cu altele deseori polemizând – aşa cum se întâmplă, de pildă, în configurarea propriei viziuni asupra semnificaţiilor pe care le dezvoltă portretele „personajelor“ în secvenţa finală a poemului, asupra celor două „teze“ privind ipostazele nemuririi din „vorbirea“ demiurgului sau, pentru a mai oferi un exemplu dintre cele mai relevante, asupra morţii cu circumscrierea acesteia în cele două timpuri, circular (al Luceafărului) şi cosmic (al lui Hyperion), pledând pentru lipsa unei sinonimii între nefiinţă şi fiinţa ce nu moare, întrucât într-o analiză riguroasă a textului integral o astfel de înţelegere „nu poate fi susţinută din punctul de vedere al timpului încorporat în cele două entităţi textuale (variantele A şi B, din ediţia Perpessicius – n.n.), nefiinţa ca şi Hyperion neavând timp ciclic, necunoscând moarte şi viaţă, iar fiinţa ce nu moare având o viaţă fără sfârşit, trecută prin moartea – muma vieţii, aşa cum ne-a lămurit versiunea A a poemului.“ (Capitolul VI. Obsesia timpului şi a „micului eu“). Cu o astfel de înţelegere a folosirii exegezei critice anterioare şi a faptului că „lipseşte încă o modernă şi temeinică investigaţie semantică asupra Luceafărului“ (Introducere), Rodica Marian propune, aşa cum o arată şi subtitlul studiului, o reinterpretare a poemului eminescian într-o viziune proprie, ale cărei linii de forţă pot fi urmărite în trei direcţii ilustrate prin: modalitatea de analiză, axată cu precădere pe semantica şi hermeneutica textului, folosirea ca suport analitic a textului integral al Luceafărului (varianta din ediţia Maiorescu, alături de variantele manuscris postume din ediţia Perpessicius, acestea din urmă valorizate insistent şi oferindu-i multiple sugestii interpretative), evidenţierea prin prisma celor şase secvenţe ale poemului a unui conţinut cât se poate de incitant prin configurările propuse.

Oprindu-mă la cel din urmă aspect, pentru a exemplifica noutatea propriei viziuni, aş remarca, între altele: modul ingenios în care autoarea interpretează cele două „lumi“ ale Luceafărului (în capitolele I şi II), prin analiza integrală a poemului (folosind celebra interpretare în cheie alegorică a poetului însuşi şi apelând la diversele variante manuscris), lumi subsumate unei sintagme proprii, Luceafărul devine Hyperion, cu o relevanţă exemplară şi cât se poate de nuanţată în devenirea „eroului“ poemului; ipostazele textuale, în corelaţia Luceafărul – Hyperion (capitolele III –V), cu relevarea unei semnificative reprezentări pe care o oferă finalul poemului în transgresarea planurilor dinspre a fi înspre a simţi, odată cu „retragerea în «lumea» hiperionică“ şi fertila, expresiva şi tulburătoarea ambiguitate a acesteia; penetranta analiză, din capitolul VI, a timpului (supratemă a întregii opere eminesciene) în relaţia cu „micul eu“ (expresie identificabilă în varianta A propusă de Perpessicius), asociat individualităţii omului (în neputinţa acestuia de a se pătrunde de „adevărul legic că moartea-i muma vieţii“) şi cu delimitarea celor patru sensuri ale morţii (trei dintre acestea fiind sinonime timpului). Sugestive, în egală măsură, sunt, de asemenea, capitolele ce analizează reperul textual „moartea-i muma vieţii“, din capitolul VIII, ilustrând problematica morţii-renaştere, „cu rezonanţe incontestabile în aşa-numitele obscurităţi ale poemului antum“, limpezite însă prin imaginile oferite de variantele manuscris (A şi B, Perpessicius); „dedublarea“ Cătălinei, sub semnul interiorităţii acesteia şi sub opoziţiile marcate de adversativul dar (în multiplicitatea antinomiilor şi care poate oferi „posibile rezolvări ale dorului de inimă şi ale dorului din suflet“), cu evidenţierea fiinţei meditative şi deopotrivă contemplative a eroinei (capitolul IX), alături de analiza, în capitolul XI, a unor termeni-cheie din „confesiunea“ acesteia (gând, dor, noroc, lume); sau capitolul XII, la fel de incitant, în care ni se propune „o reexaminare a personajului Cătălin, «atât de oropsit în multe interpretări, dar şi atât de unilateral reevaluat în câteva exegeze mai noi»“, alături de capitolul XIV cu o analiză în detaliu a ultimei secvenţe din poemul eminescian (evidenţiind „armonia“ celor trei singurătăţi din scena finală), ori capitolul ultim în care Rodica Marian supune analizei mentalitatea indică şi filosofia upanişadică prezentă în Luceafărul, folosindu-se de exegeza critică relevantă a temei şi cu mereu apelul la textul integral al poemului. O analiză, iată – într-o simplă concluzie pe care o pot face aici –, demnă de luat în seamă, cu o remarcabilă reinterpretare a Luceafărului, pusă de către autoare, din capul locului, sub convingerea: „Multe se mai pot descoperi în universul poetic inepuizabil al lui Eminescu“.