DANA BUZURA-GAGNIUC, POVEŞTILE MAMII BUNE

Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin“, fratele mai mare al mamei, cel care venea din când în când acasă, în Berinţa, şi pe care Mama Bună, mărunţică şi iute, încerca să-l cuprindă cu mânuţele ei aspre şi noduroase de parcă voia să-l înăbuşe, să-l acopere cu totul. „Dragu’ maaamii!“ – şi i se lumina toată făptura aceea palidă şi osoasă, din care te izbeau doar ochii scânteietor de negri şi atât de adânci. Atunci, toată scena mi se părea nu-ştiu-cum…, aproape obişnuită. Acum, o văd aşa cum era de fapt: de-o duioşie supremă.

Uneori, mama ieşea din muţenia obişnuită şi, cuprinsă de nostalgie, se aşeza de cealaltă parte a mesei şi mă ruga să le las dracului pe toate câteva minute.^[1]

Mă întreb acum dacă această carte e despre Buzura sau despre Mama Bună. Pentru că, oriunde te-ai întoarce, dai de ea. Fie ca fata cu privire de cărbune aprins, din Copalnic, măritată fără vreme, trezindu-se la şaisprezece ani cu doi bătrâni de îngrijit, fie ca ţăranca aprigă şi asprită de viaţă, care-şi lua coşul în spate şi pornea pe jos spre Baia Mare cu mâncare la copilul elev de liceu, fie ca bătrânica firoscoasă şi uscăţivă din care doar ochii neobişnuit de negri mai păstrau profunzimi şi dureri neînţelese. Toate poveştile, fie că erau spuse de ea, cu vocea aceea uşor răguşită, specifică întregii familii Micle, pe care am regăsit-o apoi şi la Buzura, şi la mama, fie că au fost reconstruite din bucăţi mult mai târziu, au în ele un amestec de forţă şi dramatism, de umor şi plâns, de durere şi mister care nu-ţi îngăduie să le uiţi. Care te fac să te întrebi cât e real şi cât e din altă lume, cât e posibil şi cât e o frizare a imposibilului, a unor limite pe care azi nu ştiu cine ar fi în stare să le forţeze. Oricum, poveştile cu şi despre Mama Bună s-au sedimentat târziu, când maturitatea îţi aşază lucrurile şi oamenii în matca lor firească. (…)

Gardul Găhiuţii Voaidii

În mintea mea nu era prea mare diferenţa între poveştile Mamii Bune despre război şi Poveştile nemuritoare pe care tata ni le citea seara, înainte de culcare. Le citea cu intonaţie şi haz, că le ascultau smirnă toţi din casă: şi mama, şi Mama Bună, şi Tata Moş, într-o atmosferă de pace şi neclintire.

Războiul a lăsat urme prin locuri şi prin suflete, acolo în spaţiul unde noi copilăream şi hălăduiam fără grijă. Multe dintre ele mi se păreau lucruri prea îndepărtate, greu de imaginat pentru un copil. Am auzit prea des această istorie, spusă de Mama Bună cu voce calmă, ca şi cum ai vorbi lucruri obişnuite, deşi ea povestea despre momentele dramatice în care o mamă îşi căuta copilul, temându-se că i-a fost omorât de soldaţii ruşi care au făcut prăpăd când au venit în sat. De teama lor, femeile şi copiii au fugit, s-au ascuns. Buzura relevă adesea episodul cu soldatul care intră în casă şi trage o rafală cu mitraliera prin toate icoanele de pe pereţii camerei. Icoanele erau atunci puse sus, aproape de limita cu grinda, uşor aplecate în faţă, iar deasupra lor erau ştergare ţesute în casă.

Într-una dintre acele zile, când soldaţii curgeau de pe toate dealurile în sat, când au ajuns şi la noi acasă, Augustin, care avea câţiva ani, a dispărut. De fapt, de frica lor, el s-a ghemuit în gardul de tufe şi spini care mărgineşte uliţa ce porneşte din dreptul porţii noastre: „Nu l-am aflat… L-am tăt strâgat, l-am cotat… în casă, în şură, în odor. Apoi m-am dus pă uliţă. După o vreme, când s-o fo dusă şi soldaţii, l-am auzât spunând încet-încet din gard: «Îs aici, mamă!» O ştiut să stăie ascuns“. Alergând într-un suflet în drum şi spre uliţa care mergea spre casa Găhiuţii Voaidii, Mama Bună l-a găsit şi l-a adus acasă.

Era o singură casă, aceea a familiei Vaida, pe uliţa care porneşte perpendicular din poarta casei noastre şi merge spre Valea Cursă, locul unde mulţi dintre vecini aveau pământuri. Trecând pe lângă gardul Găhiuţii Voaidii, am avut şi am şi acum senzaţia că plonjez în alt univers şi-n alt timp. E îngustă, întunecată, cu marginile înalte cât omul, străjuită de tufe şi de hăţişuri care se unesc deasupra, care te acoperă cu totul, dându-ţi sentimentul că mergi prin tunel. Deşi în copilărie mergeam adesea pe-acolo spre locurile de unde culegeam flori ori măceşe, eu nu ştiu să fi fost vreodată pământul uscat pe uliţă. Mereu erau bălţi uriaşe, urme adânci săpate de roţile de car în care se aduna apă neagră, şi mereu te scufundai în noroi. Acolo, undeva în tufele acelea, micul Augustin s-a cuibărit îngrozit de spaima războiului, a soldaţilor şi-a stat până a simţit că a trecut pericolul. Abia apoi a răspuns la strigătele mamei lui. (…)

• Buzura cu sora lui, Maria, el student, ea elevă, la Berinţa în curtea unuia dintre fraţii mamei sale.

Circul „Krateyl“^[2]

Aventura începutului şederii lui Buzura la internatul liceului din Baia Mare are, ca în majoritatea cazurilor, două variante: a sa şi-a Mamii Bune.

Varianta lui Buzura despre circ e simplă: a căutat ceva de lucru în orele libere, ca să câştige un ban.

Nu mai spun că, după ce m-am mutat la internatul liceului, m-am angajat la circ. Am lucrat la Circul „Krateyl“. Mergeam cu un măgar şi cu un ponei prin târg cu reclame. Făceam tot felul de tâmpenii de astea.^[3]

În schimb, varianta Mamii Bune era apocaliptică: „Mă duc în Baie să-i duc de mâncare, şi-l cot, şi-l cot… şi nu-l aflu nicări. Văd în centru un om îmbrăcat ca la circ, cu un cap… p-atâta…“. Întotdeauna ridica mâinile mult deasupra capului, cât să simuleze înălţimea coifului clovnului, care mergea pe stradă cu două cartoane atârnate de gât, unul în faţă, celălalt în spate, pe care scria informaţii pentru publicul dornic să meargă la spectacol. Aşa era publicitatea pe-atunci, iar mesagerii erau urmaţi de o ceată de copii şi de oameni care băteau străzile aiurea împreună cu ei. Nu era nimic regizat. Alaiul şi, implicit, veselia erau spontane: „Când m-o văzut, s-o spăriet, s-o întors şi s-o aşezat pe-o bancă. Şi când s-o-ntors, tăţi oamenii care erau după el o pticat“. De fapt, erau câţiva biciclişti în spatele lui, care s-au speriat şi au căzut când el a făcut o reverenţă ca să poată fugi de teamă ca Mama Bună să nu-l recunoască. N-a ştiut Mama Bună cine era sub masca de clovn, că de ştia, nu-l ierta, pe loc l-ar fi luat pe sus, i-ar fi tras o mamă de bătaie acolo, în Centrul Vechi al Băii Mari, şi l-ar fi dus la internat. Târziu de tot a aflat adevărul.

„Lasă, mama, că mi-i vide şi pă mine acolo!“

Prin anii ’50, puteai bate Baia Mare la pas, dintr-un capăt în altul, în puţine minute. În Centrul Vechi era toată concentrarea administrativă şi culturală a oraşului, iar străduţele laterale, multe sub formă de uliţe şi de cărări, se prelungeau până departe. Mama Bună mergea frecvent cu coşul cu mâncare, fie la Tata Moş, care şi el a stat o vreme în chirie, fie la Augustin, mai ales în perioada de început a liceului. Întâlnirea cu el însemna şi o plimbare prin oraş. Mersul pe stradă, alături de elevul de liceu Augustin, nu era un lucru simplu pentru Mama Bună. La fiecare vitrină din Centrul Vechi al Băii Mari se oprea să citească afişe, cărţi, anunţuri. Uita de el, căscând gura la vitrine şi uita şi de faptul că e mama lui lângă el. Mai făcea doi paşi şi iar se oprea, iar Mama Bună, grăbită şi îngândurată, îl călca pe picioare şi se împiedica de el. O enerva şi îl certa. Erau momente şi scene privilegiate, pe care Mama Bună le povestea, le repeta cu o altfel de bucurie: aceea a mamei care-şi vede numele copilului „adunat pe-o carte“. Episodul cu vitrinele magazinelor îl ştiam pe dinafară, ca pe majoritatea întâmplărilor, de altfel. Ultima dată când a evocat acest episod era şi Buzura de faţă, acasă la Berinţa, iar el s-a fâstâcit ca un copil când Mama Bună i-a repetat cuvintele de-atunci. „Îl sfădem. Trăbuia să tăt trag de el şi io n-avem vreme de stat pă la vitrine. Da’ ştiţi ce-o zâs? «Lasă, mama, că mi-i vide şi pă mine acolo!»“ – încerca ea să imite scuzele copilului de-atunci. Buzura râdea încurcat şi politicos: „Gata, mamă! Asta nu mai trebuie să o spui!“. Dar ea-şi spunea povestea până la capăt. Cine-ar fi putut-o opri vreodată? (…)

Diploma de licenţă

Mama Bună, mai extrovertită, mai îndârjită, mai asprită de vremuri decât mama, nu se sfia să povestească momentul când Buzura, proaspăt licenţiat în medicină, a venit acasă cu diploma să i-o arate ei, celei care a stat în spatele lui mereu ca o umbră severă şi tenace: „O vinit Agustin cu diploma şi mi-o arătat-o. «Asta-i diploma de doctor. O vezi?! Poţi s-o pui pă părete la vacă-n grajd!»“. De altfel, într-una dintre scrisorile trimise părinţilor, în 3 mai 1971, după ce primise Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Absenţii, scria: „Am apărut de două ori la televiziune şi am luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru roman. Acum nu ştiu ce ambiţii ar mai putea avea mama în ce mă priveşte. Mai mult nu se poate. Sper că nu mai regretă că nu am rămas medic undeva la mama dracului. Doar eu regret că nu l-am ascultat pe tata – să mă fi făcut popă“.

„Să nu scrii, te rog, chestiunea cu diploma!“ – sugera mama într-una dintre aceleaşi discuţii lungi, în care eu fac pe curioasa, iar ea, cu grijă, îşi dă drumul la vorbă. „De ce?“ „Să nu jigneşti şcoala, facultatea, profesorii, Clujul… Nu e prea frumoasă povestea aceea…“ „Dar nu-i deloc aşa, mami! Diploma şi-a obţinut-o el şi era dreptul lui să se folosească sau nu de ea. A fost, atunci, un mod de a-i spune Mamii Bune că i-a îndeplinit ambiţia, dar că nu va profesa niciodată medicina. Ea a înţeles şi a spus asta tuturor, cu un fel de răsfăţ, de înţelegere…, cu umor. Oricum, nu mai conta; băiatul ei devenise doctor. Nimeni nu se putea supăra pe asta, în afară de ea.“ N-am reuşit să o conving pe mama că nimeni nu se poate supăra pe gestul lui, dar nici pe mine n-a reuşit să mă convingă să nu scriu. Am trecut, recunosc, peste câteva mici şi blând-sugerate interdicţii de-ale mamei.

• Buzura în timpul studenţiei.

„Agustin“

Pe mine mă pasionează ceea ce pot să fac singur. Şi, dacă mă gândesc bine, n-am nevoie să-mi dea cineva certificat de om.^[4]

Mama Bună îi spunea „Agustin“, înghiţind primul „u“ din nume, apropiaţii îi spuneau Gusti, mama şi tata îi pronunţau impecabil numele, iar pentru noi, copiii, era „unchiu’ Augustin.“

Augustin a fost un copil înţelept şi sobru. Mereu serios, mereu gânditor. „El o fo numa’ cu cartea. Tăt timpu’ numa’ cu cartea. Şi la şcoală, şi când meream cu vacile pă Comorâţă“ – spunea cu un şarm nebun vecina, lelea Rujica a Aristinii, într-o după-amiază de mărturisiri stimulate intempestiv, când filmam pe Dâmburi, Augustin Buzura – arta de a birui frica. O provocasem la poveşti, într-o zi de primăvară rece, când am găsit-o spălând haine la fântână, cu „şurţu-n brâu şi zadia legată înapoi“, bucuroasă de oaspeţi, dornică să vorbească şi să cânte, cu un umor fabulos şi cu o lumină rară în priviri. Avea plăcintă şi pâine de casă proaspete, pe care ni le-a oferit cu un zâmbet la care n-aveai cum să rezişti. Fotografia ei cu pâinea în mână şi cu zâmbetul acela cât un răsărit de soare a devenit copertă la unul dintre numerele revistei Cultura. Buzura a fost coleg de clasă cu ea. Ion a lui Iacob, soţul ei, e născut la câteva case mai sus de noi, pe uliţa Dâmburilor. Doamne, ce după-amiază a fost aceea cu ei, filmându-i în curte, în spatele şurii, de unde se deschidea, ca un splendid evantai verde, panorama spre biserică, spre sat, spre deal, spre Vămăşoaia – locul de care mă temeam atât de tare în copilărie.

Mi-ar fi plăcut să-mi găsesc curajul de a-l întreba: cum şi cât a resimţit frica în galeriile de mină, în nopţile călătoriilor peste Zgleamăn, peste Mânânţuş, cum l-a perceput pe Tata Moş? De ce mi s-a părut mie că relaţia dintre el şi Tata Moş e prea regulamentară, prea formală? Mi-ar fi plăcut să-i spun cum l-am perceput eu, cum am simţit eu în copilărie asprimea caldă a lui Tata Moş şi înţelepciunea Mamii Bune. Mi-ar fi plăcut să disecăm personajele de pe uliţă: cum îl percepeam eu pe badea Ştefănuca din Coastă, cu nobleţea lui de om instruit cu şcoală de muzică, pe badea Gheorghe a Brendii, despre misterioasa Coastă a Popii, care parcă nici azi nu se dezvăluie lumii în totalitate. Mi-ar fi plăcut nişte nopţi de beţie a cuvintelor cu unchiu’ Augustin, în care, la un pahar de vin, să uităm de timiditate, de politeţe şi de formalism şi să râdem de toţi nebunii pe care îi cunoşteam şi cu care ne intersectaserăm în lumea şi în prezentul nostru. Să ne uimim cu măsură de legendele locului, de spaimele şi de umbrele care bântuiau trecutul Berinţei. Ştiu că niciodată n-aş fi avut acest curaj… Sunt ca un copil care şi-a ratat discursul de pe scenă, la luarea premiului, şi acum îşi toarnă duşul rece în cap şi încearcă să-şi imagineze cât de bine-ar fi putut fi. E un discurs întârziat, pe care-l spun privindu-mă în oglindă, cu gândul că nimic nu e contrafăcut, că totul e aşa cum s-a întâmplat, cum s-a simţit şi cum… încă se mai poate verifica.

Mi-ar fi plăcut să întreb cât din jurnalistul Toma Dan din Feţele tăcerii este el, să-i spun că îl vedeam câte puţin în toţi eroii principali ai romanelor sale, pentru că nu prea cred în existenţa unor personaje sută la sută inventate. Dacă nu pui ceva din tine, nu cred că iese, nu are viaţă, nu are suficientă credibilitate. E, sau trebuie să fie, ca şi cum i-ai da viaţă statuetei pe care ai modelat-o tu din lut, suflând apoi peste ea. E suflul tău, aerul care-a trecut prin sufletul tău mai întâi. Întotdeauna am simţit în spatele tuturor personajelor şi poveştilor lui Buzura un plan secund, profund, uneori întunecat, apăsat, în care se petrecuseră deja lucruri grele, grave, fundamentale şi decisive pentru destinul personajelor, care semănau cu lumea din vremurile copilăriei şi ale tinereţii lui, în care mişunau personajele Berinţei, ale Copalnicului, minerii şi lucrătorii la pădure din Valea Neagră, muncitorii cu care Tata Moş se întâlnea zilnic în naveta lui, oamenii care treceau pe străzile oraşului mineresc în care Buzura şi-a făcut liceul. Am resimţit visceral fricile lui, aşa cum s-au întâmplat acolo, acasă, cum le auzisem şi eu de la mama şi de la Mama Bună.

Am deschis şi, spre surprinderea mea, am dat cu ochii de popa Mitrea. Mai ajută-mă şi tu, ce dracu, îmi spuse întinzându-mi hârtie şi stilou, scrie-mi până poimâine conferinţele astea, că eu nu mai prididesc. Eşecul politicii de aţâţare la război şi înăsprirea luptei de clasă în etapa actuală.^[5]

• Buzura cu cu părinţii, fotografie din 1940.

Mi-ar fi plăcut să discut similitudinea pe care am simţit-o între preotul Mitrea din Feţele tăcerii şi simpaticul preot Vasile Hereş din vecini, ginerele bătrânului preot Gheţie, căruia Buzura i-a scris atâtea discursuri pentru tot felul de ocazii. „Îl îngrozeau pe Augustin discursurile popii Hereş. N-avea chef să i le scrie, dar tot i le făcea“ – spune mama ca pentru sine, cu rugămintea de a nu da mai departe această informaţie, din mereu aceeaşi teamă de a nu supăra, din aceeaşi discreţie excesivă.

Mi-aş fi dorit, în dialogurile care n-au mai existat, să fi întrebat ce-au însemnat Coasta Popii ori Dâmburii pentru copilul blonduţ cu ochi verzi, care le explora desculţ, mereu ducându-şi o carte cu el. Sau dacă moşul Gavrilă din Vocile Nopţii era moşul Ion din casa la care Mama Bună venise de suflet în Berinţa, ori sluga preotului Gheţie, bărbatul înalt şi brunet, pe care-l chema tot Găvrilă. Ori cine era activista de partid din Feţele tăcerii, în atitudinea căreia eu vedeam cel puţin trei-patru modele dintre cunoştinţele comune. Ori care erau rădăcinile şi resorturile profunde ale fricii sale şi ale Mamii Bune. Pentru că aveam senzaţia că înseşi rădăcinile fricii se găsesc acolo, în mijlocul acela de sat, în colţul acela de lume unde se-ntâmplaseră toate lucrurile şi toate dramele posibile, pe unde trecuseră toate tipurile de oameni şi de poveşti. Le simţeam în gesturile cu care Mama Bună îşi însoţea vorbele: „Doamne, feri pă tătă lumea!“ – şi se bătea de două-trei ori cu palma peste gură, ca şi cum ar vrea să-şi îndepărteze un cuvânt sau un gând întunecat, greu. Mi-aş fi dorit să fi vorbit de amestecul de real şi fabulos din viaţa Berinţei şi din viaţa cărţilor sale, în care mitologia acestui spaţiu se amestecă bizar şi deopotrivă fericit cu realitatea.

Priveam de pe Dealul Florilor oraşul maroniu, murdar, acoperit permanent de ceţuri, cerul de deasupra noastră, înalt, albastru, nesfârşit, ascultam încordat şoaptele pădurii, pulsaţia vieţii, imensa inimă vegetală ce ne înghiţea şi astfel, împreună cu ea şi cu cerul, existam parcă dintotdeauna, eram neînsemnate părţi ale unei fiinţe infinite.^[6]

Mi-ar fi plăcut să-i spun că am simţit aproape visceral şi eu cenuşiul oraşului Baia Mare, care în trecut se numea Râul Doamnelor, că vedeam şi eu prin aerul tulbure Dealul Florilor care se contura de cum se deschidea panorama dinspre Berinţa spre Cărbunari. Să-i spun că simţeam şi eu gustul aerului poluat. De cum coboram Dealul Groşilor spre Baia Mare, simţeam mirosul dulceag în gură, care-mi provoca o sete bizară. Iar când ajungeam acasă, întotdeauna cu durere de cap, simţeam nevoia să mănânc ceapă, poate ca o contrabalansare a gustului aceluia sălciu de care nu scăpai. Poate ar mai fi fost praf de şters de pe cutiile cu amintiri, sertare de deschis…, cine ştie…

Am fost un an, în 1956, învăţător într-un cătun, Poiana Neagră, o văgăună, în inima munţilor. (…) vara aveam cam două ceasuri pe zi soare şi o clasă în care elevii veneau beţi. Părinţii le erau în munţi, la pădure, copiii rămâneau de capul lor acasă, cu bătrânii sau singuri. Nici cărţi în biblioteca şcolii, nici eu bani, aşa că, după ce am citit ce era, (…) m-a apucat disperarea şi, singur, neputincios, m-am înhăitat cu nişte funcţionari de la sfat.^[7]

Sala de clasă din Poiana Neagră, la fel ca aceea din Valea Neagră, unde Buzura a fost învăţător, mă trimite cu gândul la sala de clasă în care am predat eu doi ani, iar mama şi tata mulţi ani înaintea mea, pe Roşia Berinţei. Aşa erau multe dintre şcolile vremurilor acelora: mai întâi se găsea o familie dispusă să pună la dispoziţie o cameră în acest scop, apoi acea încăpere devenea o combinaţie între sala de clasă şi camera care era după-amiaza şi dormitor, şi bucătărie, şi cameră de oaspeţi. Clasa mea, cu lădoiul plin cu haine sub fereastră, pe care erau oalele cu muşcate puse la iernat, cele cu seminţe de roşii puse la-ncolţit, covata cu carne de porc pusă la saramură, devenea seara dormitorul tinerei familii din casa gazdelor, care tocmai îşi măritaseră fata. Şi nimic nu părea deplasat, nefiresc. Ci doar admirabil gestul familiei aceleia care, din două camere, oferea una pentru şcoală. Şcoala din Valea Neagră nu era casă de locuit, dar era dormitorul tânărului dascăl, care a stat acolo aproape un an.

Dormeam la şcoală pe un sac de frunze, deoarece cu 375 de lei pe lună nu prea puteai face mare lucru. Pentru că nu mai scrisesem deloc acasă, m-am pomenit cu mama. De data asta, m-a luat cu ea acasă.^[8]

Povestită de Mama Bună, şederea ca învăţător la şcoala din Valea Neagră pare, ca întotdeauna, apocaliptică. Şi chiar aşa era acea experienţă a decadenţei, a lipsei de perspectivă, de ideal şi de şansă a unor oameni trăiţi între limite impuse, acceptate, agreate şi perpetuate. Valea Neagră era un spaţiu îngust şi întunecat, un loc cu oameni pe care Mama Bună îi numea, cu o lipsă totală de simpatie, sentenţios aproape, „oameni de pădure“, semn că-i atinseseră o coardă de care nu era bine să te apropii. Erau mineri sau lucrători la pădure şi viaţa lor se derula între întuneric şi negură, între galerie şi cârciumă. Buzura ajunsese învăţător la şcoala din sat, locul unde nu se întâmpla aproape nimic, pentru că, în afara minei şi-a pădurii, n-aveai ce să faci, cu ce să-ţi ocupi timpul: „Când am văzut că nu vine acasă şi n-am mai ştiut ce-i cu el, am făcut plăcintă şi curechi umplut, le-am pus în coş şi m-am dus să văd ce face. Pă când m-am dus, l-am aflat cu un păr mare, neras. Acolo, baba aceie nu ştia să facă de mâncare, numa’ macaroane pârgălite cu ceapă şi coc pă lespide. «No, tomna amu vii cu mine acasă! Aici nu mai stai nicio zî!»“. Aşa cum nu o dată a spus Buzura, Mama Bună apărea mereu la momentul potrivit, când trebuiau luate deciziile majore. Din acel moment, s-a întors acasă şi s-a apucat de învăţat nebuneşte pentru Medicină.

Varianta mamei era ceva mai blândă: „A venit de câteva ori acasă, când era învăţător la Valea Neagră. Avea, e drept, părul lung şi era îmbrăcat elegant, cu scurtă de piele maro şi pantaloni de gabardină bej. I-am făcut codiţe, aşa de lung îi era părul. În timp ce urca pe cărare spre casă, povestea singur, ceea ce credea el că i-ar spune mama: «Tunde-te! Rade-te!» A intuit bine“.

^[1]. Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni şi bestii, Bucureşti, Editura Univers, 1999, p. 45.

^[2]. Circul Krateyl, fondat de dresorul de cai Emil Krateyl, devine Circul de Stat, în 1954.

^[3]. Fragment dintr-un interviu video realizat de fiul scriitorului, Mihai Adrian Buzura. Filmul se află în arhiva familiei.

^[4]. Augustin Buzura, Vocile nopţii, Bucureşti, Editura RAO, 2015, p. 498.

^[5]. Augustin Buzura, Feţele tăcerii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974, p. 393.

^[6]. Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni şi bestii, ed. cit., p. 74.

^[7]. Augustin Buzura, Feţele tăcerii, ed. cit., p. 377.

^[8]. Augustin Buzura, A trăi, a scrie, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009, p. 31.