IOAN CRISTESCU, LEONID DIMOV, RENAŞTEREA POSTERITĂŢII

Sfârşitul anului 2023 a adus în peisajul editorial o surpriză datorată Editurii Ştiinţa din Chişinău. Este vorba de două volume Leonid Dimov, Opere I şi II, ce conţin, în peste 1.000 de pagini, poezia, proza, dramaturgia, eseuri, critică literară, varia etc. Ediţia a fost coordonată de Ion Bogdan Lefter şi îngrijită ca text, note şi comentarii de doi tineri cercetători, Andreea Teliban şi Alexandru Dumitriu.

Apariţia acestei lucrări are mai multe direcţii care pot fi discutate şi dezbătute. Nu ne întâlnim prea des cu lucrări de istorie literară de acest tip, cauzele sunt cunoscute şi adesea ignorate. S-a discutat la colocvii şi mese rotunde, şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române de câteva ori, despre dispariţia unei şcoli de istorie literară, despre dispariţia coordonatorilor tradiţionali, despre interesul scăzut al tinerilor cercetători, fiind o muncă epuizantă fizic şi psihic, o întreprindere ce necesită cunoştinţe ample, erudiţie şi care nu are o vizibilitate satisfăcătoare, chiar dacă de rezultat beneficiază, în timp, alţi exegeţi interesaţi, fiind un instrument de lucru util şi coerent. Necesită şi o profesionalizare în zona temei alese ce se poate face prin coerenţa programelor de cercetare pe care institutele de critică şi istorie literară ale Academiei Române le urmăresc, dar sunt insuficiente, în condiţiile în care proiectele de anvergură şi/sau colective, sunt preferate editării de opere complete/alese, cu aparat critic.

Ediţia amintită mai sus furnizează o mare surpriză, cum spunea coordonatorul ei, în cuvântul introductiv al volumului I, datorită varietăţii conţinutului. Poezia lui Leonid Dimov nu se poate spune că nu este cunoscută, fiindcă a beneficiat de prezenţă editorială în câteva rânduri, este citită şi din această perspectivă posteritatea sa se augmentează continuu plasându-l, cum era firesc, în pleiada marii poezii a perioadei postbelice a secolului XX, acolo unde sunt şi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu etc.

Criticii literari, obişnuiţi cu asocieri şi influenţe, l-au poziţionat ca poet în descendenţa lui Ion Barbu, Tudor Arghezi, cu atingeri din Macedonski, la care desigur s-ar putea adăuga Al. Philippide. Viaţa şi opera au fost analizate în urmă cu câţiva ani într-o consistentă şi necesară teză de doctorat a Luminiţei Corneanu – Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, în volumele lui Corin Braga, Dan Grădinaru, în multele comentarii despre onirism şi, mai des pomenit, în relatările lui Dumitru Ţepeneag. Dincolo de anecdotica existenţei sale, de la naşterea sa dintr-o căsătorie ciudată pentru acele timpuri – mama ortodoxă şi tatăl evreu, de la simpatii legionare la membru dat afară din Partidul Comunist în anii ’50, la grupul oniric alături de cel pomenit, Dumitru Ţepeneag, dar şi susţinătorii Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu şi Iulian Neacşu, cărora li se vor alătura ulterior, în grade diferite, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase, până la Mircea Cărtărescu sau fervent susţinător al boemei singaporezilor de la cârciuma cu acelaşi nume – Singapore, din apropierea Pieţei Rosetti, Leonid Dimov este mai degrabă un singuratic atât în literatura română, cât şi în propria existenţă.

S-a vorbit şi se vorbeşte destul de mult despre boema literar-artistică a anilor ’70 ai secolului trecut, uneori peiorativ, alteori hazliu, păstrându-se prin transmitere orală, adesea deturnată de la adevăr şi sens, anecdotica, impunând o superficialitate de receptare a pitorescului şi nu a modului de existenţă subiectiv şi ficţional. Situaţia boemei anilor ’70, descrisă nostalgic de George Astaloş, îmi aduce aminte de o superbă exegeză a Laurei Pavel, de la care ar trebui să pornim, ceea ce şi face Leonid Dimov care caută să interpreteze totul subiectiv „ca să ne câştigăm subiectivitatea“. Dincolo de bârfă şi asocierea cu tandemul celebru Pâcă-Pucă şi multiplele faţete ale boemei, diversificată în timp şi spaţii de manifestare, ea nu a fost, aşa cum considera Eugen Barbu, o adunare de paraziţi, dar aceasta e o altă discuţie.

Leonid Dimov nu provine, ci îi continuă pe marii maeştri nominalizaţi mai sus, aşa cum nu greşim dacă îl poziţionăm în descendenţa avangardei româneşti cu înclinaţii spre suprarealism fără a fi suprarealist, repudiind dicteul automat, însă în operă pare, mai degrabă, un supraconştient, cum l-a numit Mircea Ciobanu.

El este un creator de vise care cultivă plăcerea textului cu textul de plăcere.

Un poet multiform care creează o imensă teatralitate, o punere în scenă a viselor, cu îmbinarea vădită sau subtilă a comicului cu tragicul. Un tragic trăit şi asumat, şi aruncat în lume, spre cititori, sub haina comicului, a bufoneriei sau pur şi simplu a ludicului, ca într-un ceremonial firesc al existenţei cotidiene şi al extincţiei cotidiene. Un discurs poetic care vorbeşte despre sine prin vise transpuse în cuvinte, manierist pentru a camufla, fără epatare, cu firescul conştiinţei deznădăjduite a îndoielii. Un geniu al disimulării într-o lume din care umanitatea s-a retras în artificial şi a secătuit valorile nu se înlocuieşte, ci se influenţează reciproc. Ne spune chiar el: „Problema nu stă în a interpreta lumea, ci a găsi o modalitate de a aduce în cotidian semnele unor alte lumi, care, prin încărcătura lor de farmec, de ispită, de împlinire, adaugă lumii reale un nimb osmotic, integrându-le în subiect şi – paradoxal, dar adevărat! – eliminând nota de absurd, de inutil a faptului curent“.

Volumul I al ediţiei conţine cărţile sale în ordine cronologică, cu debutul editorial din 1966, Versuri, integrala antumelor, poeme din periodice, proză şi dramaturgie. Argumentele sunt expuse în introducere şi în nota asupra ediţiei redactată de Ion Bogdan Lefter.

Dacă poezia lui Leonid Dimov a avut mai multe ediţii, datorate în mare parte aceluiaşi coordonator, surpriza volumului sunt cele două piese de teatru, Expansiune. Piesă(?) într-un act şi trei tablouri, publicată în 1969 în România literară, şi Pasărea Phoenix (piesă într-un act), publicată în 1991 în revista Calende şi republicată de subsemnatul, la propunerea lui Nicolae Oprea, în revista Manuscriptum, în 2008. Se cuvine o menţiune: deşi revista Manuscriptum publică, regulat, inedite, propunerea profesorului Nicolae Oprea a fost acceptată datorită lipsei de vizibilitate a revistei Calende în 1991 şi a istoriei respingerii publicării de către cenzură în revista Echinox.

Prima piesă Expansiune…, „o încercare de a evada din poezie cu acceptarea riscului de a da o reprezentaţie în faţa unei săli goale“, după ce ne avertizează în nota de subsol că „Nu sunt un iubitor de teatru“ şi că „semnul de întrebare dintre paranteze e un teribilism“, are afinităţi evidente cu teatrul absurdului, dar pare, mai degrabă, o disimulare formală, dialogală, a dezvoltării unui poem. Este o piesă a laitmotivului, nefăcând notă discordantă cu multe dintre poemele sale prin teatralitate, ludic, fără a ieşi, avangardist, din „legislaţia viselor“.

Pasărea Phoenix reprezintă, pentru cel ce nu iubeşte teatrul, autorul ei, o realizare dramaturgică remarcabilă. În introducerea textului din revista Manuscriptum, nr. 4/2008, Nicolae Oprea punctează „teatralitatea liricii sale sau înclinaţia spre înscenare“, despre care menţionam mai sus, aducând în discuţie pentru susţinerea afirmaţiei volumul Spectacol.

O pledoarie pentru dramaturgie, în stil Dimov, cel ce nu iubea teatrul, regăsim în volumul II, în microeseul Dramaturgul, reluat aici din România literară, nr. 40/1969: „Mi-am dat seama că, departe de a avea dreptate, socoteam greşit că regulile scenei ucid libertatea viziunii. Pentru că aici eşti liber să alegi, ba chiar să inventezi convenţia care-ţi convine. Să creezi chiar legile după care se ordonează acea lume pe care vrei s-o răpeşti nefiinţei“. O dramă într-un act cu un personaj multiplicat, întrupările aceluiaşi individ în funcţie de vârstă. Nu este un exerciţiu dramaturgic, ci un poem sub formulă dramatică pentru potenţarea tragicului condiţiei umane. Motivul respingerii de cenzură îl desluşim în întregul piesei, un spaţiu al arestului, multiplii până la 21 au numărul cusut pe spate sau pe braţ, după cum indică autorul, iar Pasărea Phoenix, ucisă în crematoriu, renaşte aducând întunericul deplin. Sau cum ar spune poetul, „zborul liber şi dezinvolt este alterat de o ciudată claustrofobie“.

Idealul formal-literar este interdependenţa celor trei genuri pentru a „reface un vechi mister“.

Volumul II al ediţiei este adevărata surpriză. Reuneşte în peste 400 de pagini, pentru prima dată, cronici literare, eseuri, comentarii. Acestea sunt diverse şi, adunate aici, propun un portret nu al unui poet, pe care-l ştiam, ci al unui altcineva, ce are datele de comparatist poliglot, de eseist profund şi istoric literar redutabil.

Comentariile despre literatura română veche şi modernă dezvăluie un bun cunoscător al detaliilor contextuale, nuanţe profunde precum cele despre Cronicarii munteni, cu „paralelismul generalelor“ şi „ţipătul perpetuu“, providenţialul Ion Heliade-Rădulescu, cel ce „n-a scris poezie mare nu pentru că n-ar fi putut scrie, ci pentru că nu avea exerciţiul scrierii unei poezii pe măsura viziunii sale“, despre Grigore Alexandrescu între râs şi plâns, cu referire la fabula Mielul murind, ce „poartă, ca şi multe altele, pecetea unui tragism condiţionat tocmai de vocaţia de elegiac a autorului“, Bolintineanu ca sinteză om-operă, Costache Negruzzi, un realist romantic, sau Ion Ghica, un realist neţărmurit, articol scris din „sentimentul acut de bucurie pe care îl încerci la citirea unui mare scriitor care, deşi aparţinând altui veac, este mai modern decât puzderia de condeieri – realişti sau nu – ce tot bat mătănii în faţa canoanelor grafomaniei“.

Nu rareori intră în dispută sau preia argumente din alţi critici şi istorici literari sau comentează disimulând un tablou, o imagine picturală, nu pentru analogie, ci pentru a intra în subiect. Se dovedeşte, după cum a şi spus-o, un admirator al lui Ioan Budai- Deleanu sau Anton Pann. El nu comentează critic, ci subiectiv scrierile celor pomeniţi sau ale lui Mihai Eminescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, îşi dezbate, nu dezbate, îşi clarifică şieşi ambiguităţi, atmosfere, sintagme, cu o curiozitate trează. Nu este o critică literară clasică, deşi putem face analogii, ci o lectură în stare de veghe a textelor.

Eseurile despre Dostoievski ar fi fost parte dintr-o exegeză mai amplă ce-şi propusese la un moment dat. Remarcăm în opera lui Dostoievski combinarea mijloacelor, funcţia euharistică a amintirii, diferenţele sau complementaritatea realului existenţial cu cel estetic, căci dacă realul existenţial pune problema morţii, cel estetic nu e nicidecum obligat să o rezolve“.

Sunt prezente în acest volum scrierile teoretice despre onirism, interviuri, texte despre opera/ operele contemporanilor săi, evocări, eseuri comparatiste, note disparate din reviste, mici însemnări de călătorie, portrete, însemnări cinematografice, minicronici de artă plastică etc.

Întregul volum, îngrijit cu acurateţe şi profesionalism de cei doi tineri cercetători, Andreea Teliban şi Alexandru Dumitriu, care semnează şi o documentată introducere, sub coordonarea editorului Ion Bogdan Lefter, dezvăluie un Leonid Dimov, poet, dar şi intelectual erudit, poli-articulat şi hermeneut al reverberaţiilor.

Sunt multe de spus despre această ediţie, ce este, desigur, după cum spun şi autorii ei, una de opere, deci perfectibilă, dar neîndoielnic un instrument de lucru rezultat dintr-o cercetare asiduă, temeinică ce definitivează portretul unui poet recunoscut ca major, dar, iată, şi ca intelectual deplin.

Editura Ştiinţa din Chişinău, prin „Colecţia Moştenirea“, ce urmăreşte un program cultural curajos, cu apariţii multiple, şi seriile Mihail Sadoveanu, Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Dimitrie Cantemir, prin această apariţie îşi consolidează prezenţa editorială, fapt pentru care merită elogii.