Recunosc, cu pioasă umilinţă, că mi-e foarte greu să scriu despre un critic şi istoric literar de talia valorică a lui Nicolae Manolescu, după trecerea sa neaşteptată în nefiinţă, în 23 martie 2024. Mărturisind şi regretul că nu i-am fost student, formându-mă în climatul spiritual al Clujului, după absolvirea ultimei clase de liceu în acelaşi oraş. Am avut, însă, profesori modelatori pe măsură, precum Mircea Zaciu, Ion Vlad, Iosif Pervain ş.a. – ca să nu mai amintesc asistenţii din preajma lor, începând cu tragic-meteorica specialistă în eminescologie Ioana Em. Petrescu. Evoluţia asistentului de la Filologia bucureşteană, ajuns în regimul democratic academician, am urmărit-o cu admiraţie de la distanţa dintre Ardeal şi fostul Regat, din momentul debutului editorial personal cu Lecturi infidele (1966) – excluzând ipostaza de coautor cu D. Micu – până la Istoria critică a literaturii române; şi mai departe.
Biografia dramatică a tânărului universitar îmi era cu totul necunoscută pe vremea studenţiei, fiindcă trecuse printre furcile caudine ale cenzurii comuniste. Aflasem câteva date sumare din Dicţionarul de literatură română contemporană publicat în 1971 de Marian Popa. În acest prim dicţionar personal de largă circulaţie – nu colectiv, cum se obişnuia în epocă – am citit că Nicolae Manolescu (de fapt, Apolzan, numele natal evitat în dicţionar), născut în Râmnicu Vâlcea, s-a înscris în 1956 la Facultatea de Filologie din capitală – „părăsită în 1958 şi reluată în 1960“, obţinând licenţa în 1962. Nu-mi puteam explica atunci motivele întreruperii studiilor. Abia după 1989, biografia va fi firesc completată cu momentul excluderii din facultate, după descoperirea dosarului cu arestarea tragică din 1953, sub acuze politice neîntemeiate, a părinţilor Apolzan, când fusese înfiat de bunicul său. În conţinutul subiectiv al dicţionarului sunt analizate comentariile critice ale tânărului cronicar literar, considerat programatic călinescian, „impresionist, empiric, antidogmatic“. Autorul dicţionarului, adaptat la rigorile regimului totalitarist – care, mai târziu, va alege calea exilului –, critică cu oarecare perfidie antologia manolesciană Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta din 1968: „este deficitară sub aspectul selecţiei pieselor care o compun şi al omisiunilor justificate numai de privirea celui ce selectează“. În fapt, acesta este motivul principal pentru care antologia a fost interzisă de cenzură şi retrasă de pe piaţa largă a cărţii, fiind publicată în vestita colecţie de pe timpuri „Biblioteca pentru toţi“. Deşi ediţia alcătuită după criterii pur estetice a fost interzisă în ultimă instanţă, culegerea selectivă a fost difuzată în mii de exemplare. „Librăriile vânduseră, în cele două sau trei zile scurse între difuzare şi interzicere, peste un sfert din cele 85.000 de exemplare ale tirajului consemnat pe coperta interioară. Din informaţiile pe care le-am putut obţine, restul a mers la topit“ – avea să-şi amintească autorul în Viaţă şi cărţi.
***
În dinamica fenomenului literar, experienţa ne demonstrează – cel puţin până la controversele din actualitate întreţinute de exponenţii noii generaţii – că în structura oricărei reviste de profil coloana vertebrală este consolidată de cronica literară, prin titularul ei. Întrucât reprezintă centrul focal al unei publicaţii care are ca principiu programatic evaluarea critică a literaturii contemporane şi, bineînţeles, orientarea cititorilor spre cărţi de valoare autentică. Călătoria livrescă a celui mai longeviv cronicar literar din literatura română începe, după lecturi intensive, în 1962, când profesorul său de la Filologia bucureşteană, George Ivaşcu, îi propune să ţină rubrica permanentă la revista Contemporanul, transferată ulterior la revista-fanion a Uniunii Scriitorilor. În primii ani de apariţie ai României literare, sub conducerea lui Geo Dumitrescu şi, apoi, a lui Nicolae Breban, se roteau la „Cronica literară“ Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu şi Nicolae Manolescu. Doar după venirea lui George Ivaşcu – omul providenţial pentru destinul cronicarului – la direcţia revistei este titularizat la rubrica cronicii Nicolae Manolescu, ajungând, în scurt timp, punctul de referinţă al majorităţii cronicarilor de la revistele importante din ţară. Devine, astfel, formator de opinie, conturându-şi personalitatea prin simţ estetic în judecarea cărţilor, forţă analitică şi stilul expresiv inconfundabil pe filieră călinesciană.
Ca un semn favorabil al destinului de scriitor în devenire, pe fondul destinderii culturale provizorii, România literară a apărut în fenomenul revuistic postbelic aproape simultan cu revista studenţească Echinox, la început de drum lung şi sinuos. Continuând tradiţia Gazetei literare, revista din capitală a apărut în octombrie 1968. Iar din revista centrului universitar clujean se tipărea primul număr în decembrie acelaşi an. În scurt timp, cronicile lui Nicolae Manolescu au ajuns repere de neocolit pentru majoritatea cronicarilor. Inclusiv pentru echinoxiştii aflaţi sub îndrumarea directă a tânărului asistent clujean Ion Pop. După momentul revoluţionar din 1989, Nicolae Manolescu şi-a asumat îndreptăţit, cu responsabilitate, direcţia revistei, din martie 1990, implicându-se deopotrivă în viaţa politică. A diriguit exemplar această revistă, selectând riguros colaboratorii, din 1990 până în ultimele zile de viaţă. Sub semnul libertăţii recâştigate, independenţa de faptă şi cuvânt, personalitatea cu valenţe multiple a lui Nicolae Manolescu, maturizat în vremuri de izbelişte, devine proeminentă şi în sfera politicii, după revoluţie. La începutul anilor ’90, l-am întâlnit pentru prima dată într-o manifestare publică pe criticul literar dublat de omul politic cu atitudine morală organică. Într-o zi memorabilă pentru unul ca mine, care refuza înscrierea într-un partid sau altul, am fost cucerit de discursul neconvenţional şi mobilizator al liderului Alianţei Civice, susţinut în faţa cadrelor didactice şi a studenţilor de la noua Facultate de Litere din Piteşti. Puţin mai târziu, universitarul Manolescu înfiinţează Partidul Alianţa Civică, propulsându-l la un moment dat spre candidatura la preşedinţia României. Dar vremurile tulburi, de tranziţie prelungită spre capitalism, nu erau prielnice pentru intelectualii veritabili.
În 2005, eminentul scriitor retras din politică a fost ales, merituos, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Cu intuiţia, aprecierea judicioasă a valorilor şi tactul diplomatic care i-au caracterizat orice acţiune şi-a alcătuit o echipă de conducere pliată pe programul său: Varujan Vosganian – prim-vicepreşedinte şi Gabriel Chifu – vicepreşedinte. A fost reales preşedinte, aproape unanim, în stagiunile 2009, 2013, 2018 şi 2023, în pofida intrigilor subterane sau a agresivităţii pseudo-scriitorilor. Din întâmplare sau prin forţa destinului am fost ales şi eu în 2005 preşedinte al Filialei Piteşti a USR, însoţindu-l pe diriguitor în toate stagiunile următoare până azi, după (re)alegeri democratice fireşti. În acelaşi spirit democratic, preşedintele a propus, în anul 2009, să facă parte (prin rotaţie) din Comitetul Director – unde se iau deciziile cele mai importante pentru soarta Uniunii – şi preşedinţii filialelor mici sau mijlocii. Aşa am ajuns să-i cunosc mai bine temperamentul echilibrat şi caracterul moral. Şi n-am putut să refuz în 2011 propunerea (supusă votului) de a alcătui „Calendarul“ complet al scriitorilor din România literară, încropit până atunci în redacţie. Mi-am dat seama de atunci că Nicolae Manolescu, susţinătorul avizat al tinerilor scriitori talentaţi – cum o dovedeşte din 1977, conducând Cenaclul de Luni –, este cu totul imparţial în promovarea valorilor, indiferent de vârstă ori de momentul întârziat al consacrării. De altfel, şi mărturiseşte în acest sens într-o carte-document, fundamentală despre viaţa şi opera sa cu proiecţie asupra epocii, Convorbiri cu Nicolae Manolescu: „Pentru generaţia 2000 trecutul nu există. Criticii generaţiei n-au nici cel mai mic sentiment de recunoştinţă faţă de moştenirea înaintaşilor“. Am înţeles ceva mai târziu, când directorul României literare m-a selectat în grupul de cronicari permanenţi ai revistei, că nu apreciază doar corespondenţa de principii estetice a colaboratorilor aleşi. Afinităţile elective erau întemeiate, înainte de toate, pe onestitate, loialitate şi corectitudine morală în exprimarea opiniei critice.
***
Calea livrescă spre realizarea Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de literatură este inaugurată în 1968 cu antologia interzisă Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta. Prefaţa ei, Metamorfozele poeziei, va fi publicată în acelaşi an ca sinteză separată în volum, şi constituie o veritabilă introducere în poezia modernă, anunţând criteriul inedit: „O introducere care este şi mai mult şi mai puţin decât o istorie: ea nu este o istorie în primul rând pentru că nu are în vedere toată poezia, ci numai acea parte a ei capabilă să-i ilustreze destinul esenţial. În al doilea rând, prezenţa istorică a poeziei m-a interesat cu mult mai puţin decât istoria ei interioară“. În deceniul următor, Nicolae Manolescu îşi probează talentul exegetic în cadrul studiului monografic. Începând cu teza de doctorat din 1970, Contradicţia lui Maiorescu, iniţial respinsă din cauza referatelor negative semnate de doi membri din comisie. Îi trezesc interesul, apoi, doi prozatori exponenţiali, cărora le consacră monografii dezvoltând teme originale: Introducere în opera lui Alexandru Odobescu şi Mihail Sadoveanu sau Utopia cărţii, ambele publicate în 1976. În fine, la începutul anilor ’80, fără să renunţe la condiţia cronicarului literar, concepe o sinteză originală asupra romanului românesc, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (1980-1983), unde propune o clasificare inedită a romanului, urmărind metamorfozele romanescului de la începuturile neclare până în contemporaneitate: doric, ionic şi corintic. Chiar dacă sistemul categorial a fost preluat în studiile academice (nu şi în Istoria critică), importanţa Eseului – ca stadiu pregătitor pentru Istoria literaturii – derivă din analiza profundă a textelor care conduce spre generalizări teoretice. Înzestrat cu har analitic, emulul lui G. Călinescu a reuşit să-şi întemeieze sinteza pe câteva fragmente funcţionale în care intuieşte miezul fiecărei opere. De altfel, mai toate comentariile din Arca lui Noe despre Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, George Bălăiţă, Mircea Horia Simionescu şi alţi contemporani vor fi încorporate în Istoria critică a literaturii române, uneori, însă, cu accentele radical modificate, apăsând pe judecata de valoare. Trecerea întârziată de la cronica literară la elaborarea Istoriei literaturii a fost făcută temeinic, cu responsabilitate, însă, după principiul revizuirilor. Cum mărturiseşte în Convorbiri cu Nicolae Manolescu (2017) „Am reluat puţine din cele scrise înainte, şi numai atunci când era vorba de lucruri care n-aveau de ce să se schimbe. Dar perspectiva a fost complet alta (…) Citeam pur şi simplu altfel. Nici opera, nici eu însumi nu mai eram aceiaşi“.
Proiectul Istoriei critice a literaturii române va fi divulgat abia în 1988, când Manolescu publică primul capitol în Revista de istorie şi teorie literară (nr. 1-2). În primăvara anului 1990 apare, în sfârşit, primul volum din Istoria critică…, alcătuit din trei mari capitole: Literatura medievală, Începuturile literaturii artistice şi Romantismul. Consfinţind spusa lui G. Călinescu („istoria literară nu se poate face decât de un singur autor cu vocaţie“), Nicolae Manolescu mărturiseşte în textul introductiv: „… nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere), ci una vie şi contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“. Tot aici este avansată şi ipoteza de lucru: o istorie critică şi stilistică despovărată de orice balast documentar-cultural. În sensul atributului „critic“ din Istorie, autorul vizează dialogul peste timp de la text la text: Istoria literaturii române este şi istoria acestei ştafete intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe aceea sincronică. Istoria critică „comportă o (re)valorizare şi o (re)interpretare permanentă a fiecărui text şi a literaturii în întregul ei, ca interglosare infinită“. Ideea călinesciană a lecturii inverse este amendată maiorescian în spiritul tezei despre proiecţia diacronie/sincronie. Cartograful contemporan – cum se autonumeşte cu modestie uşor trucată – reciteşte fiecare operă cu ochii prezentului, în registrul unei „conversaţii imaginare“ prin care textele mai vechi sunt scuturate de colbul arhaităţii. Virtualităţi latente, sugestii nebănuite sunt captate de privirea critică, conştientizând „relaţia metamorfică“ sau, cu expresia lui George Steiner, „interanimările“ dintre opere. Este un mod de a simţi textul viu, actual, ca şi cum ar fi palpat concretul. Chiar dacă refuză preluarea ad litteram a cronicilor literare din timpul celor patru decenii de practică profesionistă, interdependenţa organică dintre Cronică şi Istorie este demonstrată prin prima culegere post-comunistă de foiletoane Literatura română postbelică (Lista lui Manolescu).
Deşi resimte fatalitatea modelului călinescian, Nicolae Manolescu operează, fără ostentaţie, cu propria tablă de valori, impunând modelul construit de sine. O demonstrează şi reabilitarea unor scriitori uitaţi şi nu tocmai favorabil priviţi de istoricul literar înaintemergător. Unul ar fi Ion Codru-Drăguşanu considerat prozator clasic, cu „o intuiţie superioară a limbii“. Alţii: Dimitrie Ralet („unul dintre cei mai talentaţi prozatori români“ a cărui limbă „n-are decât câteva riduri“), G. Sion („un memorialist plin de daruri“) sau Alecu Russo („unul dintre cei mai artişti prozatori romantici“). În alte cazuri, accentul valoric e permutat, cu argumente incontestabile, în cuprinsul operei aceluiaşi autor. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă acelaşi Alecu Russo, precursorul scriitorilor savanţi, în cazul căruia interesul criticului înclină către Studie moldovană: „un amestec de eseu şi naraţiune, de memorialistică şi ficţiune“. În sens invers, când materia investigată este rizibilă, istoricul literar devine necruţător, numindu-i, de pildă, pe autorii de romane populare „insipizi şi stupizi“. Reaşezarea valorilor se realizează şi prin reducerea la proporţiile fireşti a textelor supralicitate de adepţii culturalismului în istoriografia literară. Dacă G. Călinescu a creat stilul artistic în istoriografia literară autohtonă, autorul Istoriei critice se fixează în ipostaza de critic şi stilistician în modul de a concepe istoria literaturii: „studiind literatura din unghiul stilului“ şi aplicând „judecata pe cont propriu“. Atitudinea critică presupune, însă, asimilarea diferenţiată a lecturilor succesive care însoţesc opera perenă în drumul ei către prezent. Modelul manolescian constă tocmai în această întâlnire dintre scrisul singular şi lectura multiplă. În spirit perfecţionist, monumentala Istorie critică a literaturii române a fost revăzută şi revizuită, în ediţia a II-a, de la începutul pandemiei Covid din 2019.
Nicolae Manolescu s-a stins din viaţă într-un moment de apogeu al forţei creatoare – cum demonstrează editorialele şi tabletele polemice (semnate cu iniţiale) din România literară – şi al energiei de conducător experimentat ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, ales democratic din 2005 încoace de scriitorii profesionişti. Va rămâne în memoria scriitorilor înzestraţi cu simţul valorii ca simbol al demnităţii, libertăţii şi înţelepciunii în exprimarea opiniei critice, nu doar în literatură sau cultură, ci şi în domeniul social-politic.