Emily Berry s-a născut în 1981 la Londra, unde locuieşte şi lucrează ca poetă şi editoare. A studiat la Leeds University şi Goldsmiths College şi şi-a susţinut doctoratul la University of East Anglia. A publicat trei volume de versuri: Dear Boy (2013), Stranger, Baby (2017) şi Unexhausted Time (2022). În româneşte a apărut, în traducerea lui Vlad Pojoga, o antologie lirică: Nimic din ce face nu e vina ei (2021).

Nocturnă

Sînt locuri pe lume unde copiii stau pînă tîrziu ca să vadă cum se naşte o lună nouă, pe cînd eu mult timp am mers la culcare devreme, aşa că n-am văzut niciodată naşterea unei luni, dar am fost martoră la multe decapitări, e ceva obişnuit în ţara noastră. Nu am văzut niciodată un cap care să nu crească la loc, uneori mai mare ca înainte, în felul ăsta oamenii noştri sfidau legile fizicii, oare cum s-a întîmplat asta? Nu, sînt sătulă de întrebările tale, mereu ne curăţam lamele şi, cum am spus, am mers la culcare devreme, mult timp.

Gol

Am primit un mesaj de la o prietenă care mă anunţa că era însărcinată. Îmi zicea că urmează să moară cînd se va naşte copilul şi că doreşte să ne întîlnim înainte. M-am gîndit la uterul care îmi atîrna gol înăuntru şi m-am înveselit. Îmi pare aşa de rău, i-am zis, sînt ocupată.

Stradă

Mergînd pe stradă într-o după-amiază m-am nimerit mergînd cot la cot cu alt pieton care, din cine ştie ce motive, poate aceleaşi cu ale mele, nu reuşea să-şi grăbească pasul îndeajuns pentru a mă depăşi. Aşa că am continuat în felul ăsta o vreme, aproape ţinîndu-ne companie, iar cînd în sfîrşit ceva l-a determinat să se desprindă am simţit că a fost încălcat un pact şi am ştiut o dată pentru totdeauna că cele mai cumplite frici ale mele erau adevărate: eram complet singură pe lume şi nimeni nu mă putea salva.

(Într-o cameră slab luminată)

Într-o cameră slab luminată am repetat cum să spun

un lucru groaznic. Dacă ea l-ar putea îndura,

aş supravieţui. Mi-am ţinut respiraţia

şi nu m-am uitat. Corpul tău

ca o tulpină lungă. Eu sînt floarea.

Nu ştiu dacă am înflorit încă.

Era tîrziu, iar peste oraş

atîrna o strălucire perfectă, insuportabilă.

Mama

Cînd a murit mama am jurat că voi rămîne tristă pentru totdeauna. Dar deşi o parte din mine a rămas tristă, cea mai mare parte nu a rămas, şi-n schimb am fost forţată să-ndur vina pe care-am simţit-o mereu dăruind bucăţi din mine despre care îmi tot spusesem că nu vor aparţine nimănui altcuiva decît ei. M-am imaginat încercînd să explic asta unei viitoare încarnări („Păi, te-ai dus, ce era să fac, nu puteam aştepta la nesfîrşit, a trebuit să am grijă de mine…“), dar niciuna dintre scuzele mele nu suna nici pe departe convingător şi-n schimb m-am văzut stînd locului şi agonizînd, acceptîndu-mi pedeapsa meritată, anume că în cele din urmă furia ei şi sentimentul de abandon m-ar copleşi şi-ar deveni ale mele.

(În visele mele)

În visele mele eu sînt toţi…

chiar şi bărbatul de la volan

care se uită fix înainte.

Tălpile mă dor

iar cînd valul izbeşte maşina,

eu sînt cea care moare,

şi tot eu sînt cea care moare…

(Poarta stătea deschisă)

Poarta stătea deschisă ca să-i permită

spiritului ei să iasă. Undeva deasupra,

o cacofonie de pescăruşi. I-am spus,

cred că ei ştiu cînd a murit cineva…

El a rîs şi-a zis nu. Nu, ei nu ştiu.

Acest fel permanent de-a-nceta, precum

un tren care frînează-ncet cu mult înainte

de-a se opri. Aştept ceva

şi se simte ca şi cum aş purta o cămaşă de mătase…

Limbaj incorigibil, ca rănit.

Buză

Am fost să vizităm o femeie în vîrstă. Îşi pierduse recent un nepot sau un nepot de frate, nu mai ţin minte exact. Stăteam la masă în bucătărie şi beam ceai, iar femeia se plîngea că tot cădeau bucăţi din ea. Am întrebat dacă ne-ar putea arăta vreuna. Şi-a apucat buza de jos, care, am văzut atunci, nu era prinsă de restul feţei, era doar proptită de gura ei. Mi-a înmînat-o pe-o farfurie. Nu arăta apetisant. Pentru a-i face pe plac am luat cuţitul şi furculiţa, am tăiat o bucată mică şi am început s-o mestec. Am mestecat-o mult timp. Am stat acolo zîmbindu-i femeii în vîrstă, chinuită, căci acum nu mai avea buza inferioară, dinţii de jos fiindu-i expuşi cînd vorbea, şi chiar dacă viaţa mea ar fi depins de asta tot nu aş fi putut mînca ce mi-a dat.

Opinie

Prietenul meu a raportat că şi-a văzut terapeutul la plimbare într-un parc din cartier. Terapeutul nu ştie să se îmbrace, a zis, şi vederea lui în sălbăticie doar i-a întărit opinia în privinţa asta. S-a hotărît să aştepte în spatele unui copac pînă cînd terapeutul avea să treacă pentru a nu se întîlni. Dar nu putea fi sigur dacă a făcut-o pentru a evita stînjeneala întîlnirii cu terapeutul în public sau mai degrabă pentru că nu voia să fie văzut vorbind cu o persoană cu gusturi vestimentare atît de proaste. Prietenul meu era deranjat în special de pantofii terapeutului, pe care i-a descris ca „jenanţi“. A simţit că trebuie să-i spună terapeutului, cît mai curînd, cu riscul de a-i răni sentimentele, cît de jenat s-a simţit văzîndu-i pantofii, altminteri alianţa terapeutică ar putea fi compromisă.

– Unexhausted Time (2022)

Prezentare şi traducere de Ana Garforth