VLADIMIR TISMĂNEANU, CAMELEONTE MALVOLIO, JDANOVUL ROMÂNIEI

Revenit de la Moscova în 1945, instalat alături de Miron Constantinescu la cârma „Scânteii“, gudurându-se pe lângă „tovarăşa Ana“ şi „tovarăşul Ioşca“, tovarăşul Leonea, aka Leonte Răutu (28 februarie 1910-1993) a fost ales membru al CC al PMR la Congresul din 21-23 februarie 1948. A condus cu infinit zel întregul sistem ideologic până la moartea lui Gheorghiu-Dej în martie 1965. Nu ieşea din cuvântul satrapului, îl linguşea fără ruşine. L-a servit cu neţărmurit devotament, a jucat un rol decisiv în construirea carierei de actriţă de film a Licăi Gheorghiu. Ploconitor cu Iosif şi Liuba Chişinevschi până în iunie 1957, a uitat peste noapte că i-a cunoscut. Cuvântul prietenie nu avea niciun sens pentru el. Dej îl simpatiza, îl socotea omul lui. Nu greşea. În vara anului 1964, familiile Ceauşescu şi Răutu au petrecut împreună concediul în Franţa. Erau acolo Nicu, Leonea, Lenuţa, Niunea, Valentin, Zoia, Nicuşor, Anca şi Lena. În cartea de convorbiri cu jurnalista Rodica Chelaru, Cornel Burtică amintea acel episod.

Membru supleant al Biroului Politic, şef al Direcţiei Propagandă şi Cultură, a fost „promovat“ de Ceauşescu ca membru al Comitetului Executiv şi secretar al CC. În realitate, a fost înlocuit la cârma propagandei şi culturii de fostul său adjunct, Paul Niculescu-Mizil. Lui Răutu i-au fost încredinţate sectoare cruciale precum Consiliul Naţional al Pionierilor şi Comitetul pentru Educaţie Fizică şi Sport. Leonea cu cravată roşie jucând fotbal. Ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri răspunde de comerţ (perioada mandatarilor) şi de relaţiile economice cu Bulgaria şi Iugoslavia. Îşi descoperise un dubios simţ al umorului, spunea bancuri, îl bârfea în şoaptă pe Ceauşescu. În faţă îl ridica în slăvi, făcând onctuoase reverenţe. A zburat din Comitetul Executiv şi din funcţia de rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ în 1981, ca sancţiune pentru cererea uneia din fiice de a părăsi definitiv ţara.

Împreună cu istoricul Cristian Vasile, am scris volumul biografic Perfectul acrobat: Leonte Răutu, măştile Răului, publicat la Humanitas. Inteligent, caustic, cinic, onctuos, insidios, neiertător, a devenit personaj, sub numele Malvolio Leonte, în romanul de exil al lui Petru Dumitriu, Întâlnire la Judecata de Apoi. Într-o serie de articole recente din Apostrof, criticul Ion Vartic oferă chei extrem de interesante pentru înţelegerea modului în care l-a privit Petru Dumitriu în scrierile sale de exil pe satrapul culturii româneşti. Rămânerea prozatorului în Vest a fost direct legată de manoperele bizantine ale lui Răutu. A spus-o direct într-o scrisoare către Gheorghiu-Dej.

Avea o bibliotecă excelentă pe teme de istorie şi gândire politică. Nu a lăsat în urmă nicio idee proaspătă, originală, doar „articole si cuvântări“. Nu cred că a înţeles vreodată ce a însemnat marxismul occidental. Era impregnat cu poncifele Diamat-ului. Îmi amintesc că fiica sa, Lena, cu care eram coleg de clasă, a „sustras“ pentru câteva zile volumul I din Histoire de la Guerre Froide de André Fontaine. Adnotările lui Răutu erau sardonice, zeflemitoare, chiar băşcălioase. Când jurnalistul francez, pe atunci directorul ziarului Le monde, analiza reuniunea din Polonia care a dus la înfiinţarea Biroului Informativ (Cominformul) în toamna anului 1947, Jdanovul României comenta nimicitor: „Aiurea!“, „Ce prostie!“, „Pe naiba!“. În aprilie 1968, după reabilitarea lui Pătrăşcanu (pe care îl cunoscuse încă din anii ’30), Răutu a stat de vorbă cu fiicele sale. Juca teatru, părea răvăşit, şocat. Conştiinţa sa de comunist cinstit era rănită. Nu ştiuse, nu bănuia, avusese o încredere totală în Dej. După care, seara, pleca în Parcul Herăstrău să se plimbe în compania bunilor săi prieteni Gheorghe Gaston Marin, Mihail Florescu şi Valter Roman. Valter a murit la începutul anilor ’80. Gaston a emigrat în Israel. Florescu a apucat Revoluţia. Era ultimul membru evreu al Comitetului Central. Fusese reales la Congresul al XIV-lea. A mai apucat să vadă la televizor procesul din 25 decembrie 1989. A privit atent, nu a comentat. Ştiu acest lucru de la ginerele său, Mihai Oroveanu, cu care am fost amic. Ce-ar fi putut spune? Că a stat lângă Ceauşescu (când acesta s-a debarasat de el umilindu-l public)? Multe din informaţiile din acest portret provin de la regretatul meu prieten Andrei Coler, cândva ginerele lui Răutu. De asemenea, am discutat îndelung despre Răutu cu părinţii mei şi cu sora mamei mele, Cristina Luca Boico. Se cunoşteau cu el şi cu soţia sa Natalia (Niunea) încă de la mijlocul anilor ’30.