ALEXANDRU RĂDULEA, „STEAUA FĂRĂ NUME“ EXISTĂ!
80 de ani de la premiera piesei
Premierea Stelei fără nume a avut loc exact acum 80 de ani, adică în 1 martie 1944 pe scena Teatrului Alhambra. În seara primei reprezentaţii, o enigmă a fost numele autorului piesei, căci marele publicul, entuziast, dar intrigat, se întreba cine este, de fapt, necunoscutul Victor Mincu, ce apărea drept dramaturg. Dezvăluirea publică a numelui real al autorului – Mihail Sebastian – a fost posibilă abia din toamna aceluiaşi an, când legile rasiale a căror victimă fusese şi scriitorul respectiv, au fost anulate, după lovitura de stat dată de Regele Mihai la 23 august.
Rămâne însă, după părerea mea, în piesă o altă enigmă, una nedezlegată, de tip astronomic. Asupra acesteia vreau să atrag atenţia în textul meu. Titlul iniţial al piesei ar fi trebuit să fie Ursa Mare. În jurnalul său, Mihail Sebastian remarcă cu regret schimbarea numelui operei: „Personal, regret „Ursa Mare“ – dar părea, după opinia lor [a actorilor], prea literar“. Prea literar sau nu, sintagmele „Steaua fără nume“ şi „Ursa Mare“ constituie în aceeaşi măsură elementele-cheie ale enigmei despre care voi vorbi.
Am să citez, în acest sens, un pasaj din scena 5 a actului al II-lea, în care Profesorul îi ţine Necunoscutei o lecţie despre constelaţia Ursa Mare şi stelele ei:
NECUNOSCUTA
Le cunoşti pe toate? (stelele Ursei Mari)
PROFESORUL
Nimeni nu le cunoaşte pe toate.
NECUNOSCUTA
(cu un gest viu, arătând pe cer:) Dar steaua de-acolo o cunoşti?
PROFESORUL
Unde? Care?
NECUNOSCUTA
O stea mică. Deasupra Ursei Mari. Lângă a şasea stea din Ursa Mare.
PROFESORUL
La stânga?
NECUNOSCUTA
Da. La stânga.
PROFESORUL
Ai ochi buni. Te felicit. E Alcor.
NECUNOSCUTA
Alcor?
PROFESORUL
Acolo e şi steaua mea… Steaua pe care am găsit-o eu.
Factual vorbind, constelaţia Ursa Mare este a 3-a ca mărime din cele 88 de constelaţii existente. Precum orice altă constelaţie de pe cer, Ursa Mare este şi ea formată din câteva stele primare. Mai precis, 7 la număr. Împreună, cele 7 stele formează bine-cunoscutul asterism Carul Mare.
Dar pe noi nu ne interesează decât una dintre ele, a 6-a mai exact, steaua numită Mizar.
Precum se poate observa şi în imaginea alăturată, Mizar mai are un companion: Alcor.
Împreună, Alcor şi Mizar, cunoscute drept „Calul şi Călăreţul“, formează cel mai cunoscut fenomen optic de stea dublă (două stele care par a fi apropiate, văzute de pe Pământ, însă foarte depărtate în spaţiul cosmic). De asemenea, companionul lui Mizar, Alcor, era folosit ca test de acuitate vizuală. O sursă (neverificată) spune că Ginghis Han şi Carol Quintul se serveau de Alcor pentru testarea acuităţii vizuale a arcaşilor lor.
Acest fapt este confirmat şi în piesă de către Profesor:
PROFESORUL
Ai ochi buni. Te felicit. E Alcor.
Pentru a înţelege mai bine ce fel de enigmă de tip astronomic se încheagă în piesă, e necesar mai întâi un scurt istoric:
anul 964: Cea mai veche atestare a stelei Alcor, provenind de la astronomul persan Abd al-Rahman al-Sufi, în lucrarea sa, Cartea stelelor fixe.
1617: Mizar devine prima stea binară telescopică (astfel, existând Mizar A şi Mizar B); descoperită de către Benedetto Castelli, cu ajutorul lui Galileo Galilei.
1890: Mizar A devine prima stea binară spectroscopică (aşadar, există Mizar Aa şi Mizar Ab); descoperită de Antonia Maury. Cele două stele fiind de ~35 de ori mai luminoase ca Soarele.
1908: Mizar B se constată a fi, de asemenea, o stea binară spectroscopică (deci, Mizar Ba şi Mizar Bb).
Odată cu această descoperire, cele două sisteme binare Mizar A (cu Mizar Aa şi Ab) şi Mizar B (cu Mizar Ba şi Mizar Bb), împreună cu steaua Alcor, au devenit primul sistem penta-stelar descoperit vreodată.
Apoi, în 2009, Eric Mamajek şi colegii săi de la Universitatea din Rochester, în timp ce căutau exoplanete, au descoperit ceva ciudat lângă Alcor. Era o stea ce avea ulterior să fie desemnată ca Alcor B.
Aşadar, s-a descoperit că şi Alcor este o stea binară (Alcor A şi Alcor B), astfel că Alcor şi Mizar au devenit un sistem sextuplu-stelar. În 2010, aceeaşi concluzie a fost găsită în mod independent de Ben Oppenheimer, de la Muzeul American de Istorie Naturală, şi de Neil Zimmerman şi colegii săi (Proiectul 1640). Ele se orbitează reciproc la fiecare 90 de ani. Echipa a putut, de asemenea, să determine că Alcor B este un tip comun de stea pitică roşie, care este de aproximativ 250 de ori mai mare decât Jupiter, sau aproximativ un sfert din masa Soarelui nostru. Companionul este mult mai mic şi mai rece decât Alcor A.
„Imediat am văzut un punct slab de lumină lângă stea“, a spus Neil Zimmerman (un student absolvent care, la vremea aceea, lucra la doctoratul său). „Nimeni nu mai raportase acest obiect înainte şi era foarte aproape de Alcor, aşa că ne-am dat seama că este probabil o stea-companion necunoscută“.
Şi, într-adevăr, era vorba despre o stea necunoscută. O stea precum multe alte sute de miliarde de stele, fără un nume, care aşteaptă, în această vastă arenă cosmică, să fie descoperite şi să primească un nume.
Totuşi, această stea-companion nu era întru totul necunoscută. Căci, în felul său liric, o descoperise încă din 1943 profesorul de astronomie Marin Miroiu, care, în 2009 şi în 2010, se vede confirmat în privinţa descoperirii şi existenţei unei stele-companion a lui Alcor, adică Alcor B. Stea, despre care Profesorul precizează în aceeaşi scenă 5 a actului II că: „Nu i-am dat niciun nume… pentru că n-am găsit un nume potrivit. Trebuie să fie un nume care să meargă împreună cu Alcor, Vega ar fi fost frumos. Alcor şi Vega. Îmi trebuie un nume de două silabe“.
Ad astra per aspera, după îmbrăţişarea şi „lungul-lung sărut“ cu care se încheie lecţia de astronomie, cei doi parteneri se desprind unul de altul şi se privesc cu surprindere:
PROFESORUL
Cum te cheamă?
NECUNOSCUTA
Mona.
PROFESORUL
Mona! Ce nume frumos. Parcă ar fi un nume de stea… (Străbătut de un gând revelator:) Dar e un nume de stea, Alcor şi… Mona.
Avem aici conturată, deci, aceea enigmă astronomică pe care am semnalat-o la început. Alături de Alcor există steaua-companion Mona sau, în termenii astronomici de azi, Alcor A şi Alcor B. Enigmatic rămâne faptul că Mihail Sebastian identificase încă la vremea lui această stea însoţitoare.
Nici în jurnalul său, nici în manuscrisul piesei sale nu găsim niciun izvor din care ne-am putea sătura această sete în privinţa întrebării: cum de ştia, la acea vreme, Mihail Sebastian despre existenţa aceastei stele, el care încă nu poseda o asemenea cultură astronomică necesară în a ridica o asemenea prezumţie? Ei bine, dacă Mihail Sebastian era sau nu eligibil în a face o asemenea supoziţie, în schimb, Marin Miroiu, profesorul de astronomie, cu siguranţă era.
Între 1943, când Sebastian a scris actul II, şi 2009, când cercetătorii au descoperit steaua-companion, încap 66 de ani. Aşadar, autorul sau personajul a intuit corect cum stau lucrurile cu 66 de ani înainte de a fi putut să folosească tehnologia epocii actuale. În pofida nedeţinerii nici numai a informaţiei necesare descoperirii astrului şi nici a tehnologiei contemporane folosite la observaţie, Mihail Sebastian şi companionul său Marin Miroiu au reuşit, într-un mod încă nedesluşit pentru noi, să descopere acea „stea mică, deasupra Ursei Mari, lângă a şasea stea din Ursa Mare“.
Posibil că nu a fost observată mai devreme, deoarece, precum Profesorul îi spune Monei: „Te uiţi prea jos, de asta n-o vezi“. O soluţie ar fi să modificăm modul de a observa lucrurile, să nu ne mai uităm atât de în jos, ci să ridicăm nivelul orizontului perspectivic, să vedem mai departe, mult mai departe:
NECUNOSCUTA
Dar eşti sigur că e acolo?
PROFESORUL
Trebuie să fie.
NECUNOSCUTA
Atunci de ce nu se vede?
PROFESORUL
Pentru că e prea departe.
NECUNOSCUTA
De ce nu te uiţi cu un ochean? Cu o lunetă?
PROFESORUL
Niciun ochean nu străbate până acolo. Eu văd mai departe. Mult mai departe.