ŞTEFAN MELANCU, STRANIETATEA CA SENTIMENT AL VIEŢII

Cea mai recentă dintre cărţile filosofului (şi seducătorului profesor, prin aura discursului, printre studenţii săi) Aurel Codoban – Sentimentul straniu al vieţii, Editura Şcoala Ardeleană, 2023 – incită din capul locului prin chiar titlul pe care îl poartă, trimiţând spre câteva repere ale gândirii filosofice din spaţiul occidental, precum Unamuno (Sentimentul tragic al vieţii) şi Camus (Mitul lui Sisif), sau din cel românesc, precum D.D. Roşca (Existenţa tragică). Repere cu desfăşurarea unei tematici dificile, cea a vieţii, pe care Codoban le chestionează, în primele două capitole ale eseului, supunându-le analizei, reflecţiei, problematizării. Se adaugă la acestea Mircea Eliade, apropiat gândirii autorului şi în alte cărţi ale sale (cu problematica aici a sacrului, ca punct de plecare, definitoriu pentru modul în care omul actual se raportează la propria viaţă). În plus, s-ar mai putea reţine, în aceeaşi tematică, Gabriel Liiceanu (ocolit de către Codoban, aşa cum, voit, ocoleşte orice repere ale gândirii „tari“, în linia metafizicii), cu studiul său despre tragic (1975) situat în ontologicul fiinţei, ca şi un eseu de ultimă oră, Despre simţul vieţii. Întrebări, perplexităţi, credinţe (2021) al lui Ştefan Afloroaie, axat pe modul în care omul actual îşi percepe propria existenţă – şi în care filosoful clujean îşi află puncte de convergenţă, aşa cum singur mărturiseşte într-o cronică de întâmpinare (din revista Timpul, 2022), găsind aici „unul dintre punctele de întâlnire în meditaţiile şi gândurile noastre“, eseul lui Afloroaie fiind una din cărţile de autor „ce conţin în întregime spiritul autorului, aşa cum orice parte a totalităţii reflectă în întregime totalitatea, la fel ca fragmentele unei holograme“ şi purtând „o marcă textuală ce le face indentificabile imediat, o textualitate plină de concreteţe şi pliată pe cele mai fine nuanţe a ceea ce analizează, ce face recognoscibil stilul hermeneutului“. Un astfel de portret al scriiturii de tip filosofic i se potriveşte, credem, lui Codoban însuşi.

Astfel, în linia gândirii „slabe“ din reflecţia filosofică occidentală a ultimei jumătăţi de secol, ilustrată pe o axă postnie- tzscheană de la Lyotard, Derrida, Foucault şi Deleuze, până la Sloterdijk, Vattimo, Rorty, Baudrillard sau Habermas, Codoban îşi propune o chestionare a vieţii dincolo de orice configuraţii ale adevărurilor „tari“ legate de existenţa umană, îmbrăţişând punctele „slabe“ ale vieţii, cu un „adevăr“ al ei înţeles plural şi în concordanţă cu noile timpuri, noul tip de limbaj, noua comunicare ataşată noilor noi media, eludând cu bună ştiinţă vechea ontologie şi nemaioprindu-se nici măcar la chestionarea sensului vieţii, ci doar a sentimentului în care poate fi astăzi cuprinsă aceasta, cel al stranietăţii. Pentru aceasta, se foloseşte mai întâi de paradigma tragic, eroic, absurd, ilustrată de binecunoscutele eseuri ale lu Unamuno, Camus şi D.D. Roşca, sintetizând problematica unei astfel de paradigme (tragicul sub semnul existenţialismului creştin al lui Unamuno, absurdul existenţial al omului camusian, tragicul aşezat între iraţional şi absurd, inteligibil şi neinteligibil, raţiune şi hazard la D.D. Roşca), o paradigmă folosită apoi, prin deconstrucţia termenilorr, ca pretext/ ocazie pentru propria reflecţie asupra vieţii, prin punerea în discuţie a „două idei radical noi şi dificile“, dezvoltate pe parcursul eseului, asupra cărora avertizează încă din Nota introductivă: cea de singularitate a vieţii, în sensul „unicităţii ei absolute“, şi cea de înţelegere, întrucât „înţelegerea aparţine doar vieţii“, aceasta din urmă ţinând de însăşi singularitatea vieţii („În singularitatea ei, viaţa încearcă să se înţeleagă pe sine.“), asociată cu analogia şi metafora, reprezentate ca maximum posibil din ceea ce omul poate spera în înţelegerea de sine („Ceea ce îi rămâne vieţii omului este analogia şi, dacă izbuteşte, metafora. El nu poate spera decât, cel mult, la înţelegere. Aceasta este şi a unsprezecea poruncă divină – dată, se spune, celor aleşi: «Să nu râzi, să nu plângi, să nu deteşti, ci să înţelegi»“). Se adaugă apoi acestora negocierea („Aşa cum este înţelegere, viaţa este, ca orice comunicare, şi o negociere: noi negociem cu viaţa, iar viaţa noastră negociază cu noi“), cu sublinirea, încărcată de un anume lirism al discursului (prezent deseori pe parcurs) că „însăşi intrarea noastră în viaţă, iubirile noastre, bucuriile noastre aproape de extaz şi fericirea noastră lină sunt – toate – puncte de intrare în negociere ce aparţin vieţii“.

Punctul de plecare al întregii reflecţii îl constituie întrebarea privind reprezentarea vieţii, odată cu însuşi modul în care, în condiţiile noii cunoaşteri, a noilor media asociate comunicării globalizante şi a Inteligenţei Artificiale, diversitatea acesteia „sfidează o definire uşoară“. Răspunsul, ocolind posibilele interogaţii sub care se poate desfăşura (Viruşi, Microbi, ARN, ADN, chimie şi biologie?, toate aşezate în „balta vieţii“, ca şi multiplele divagaţii privind existenţa vieţii şi în altă parte a universului), reţine în esenţă o definire succintă: viaţa omului este „metonimia a tot ce există“. Interogaţia care îşi face apoi loc este legată de unicitatea vieţii pe Pământ, unicitate stranie, întrucât „nu este cerută de nici o lege cunoscută până acum“, odată cu o semnificativă pledoarie, polemică, pentru o înţelegere a vieţii sub semnul miracolului, întrucât astfel: „În misterul ei, viaţa însăşi ar deveni mult mai interesantă. Şi ne-ar îndemna să facem efortul să o înţelegem în ea însăşi, fără interminabile adaosuri externe sau atâtea şi atâtea divagaţii ale culturilor şi istoriei…“. Tocmai într-o atare cuprindere, viaţa înseamnă singularitate – asociindu-şi „ontologia detaliului“, adică a individualităţii. Şi tocmai de aici ar trebui să pornească sentimentul vieţii, fără pretenţia de a-i găsi un sens ultim, îndepărtându-ne de o comunicare tautistă şi îmbrăţişând, în schimb, miracolul vieţii („Comunicăm întruna, iar miracolul nu mai are timp să ne surprindă.“). Iar pentru aceasta e nevoie de o delimitare de arida filosofie a limbajului sau cantonare, poluantă, în spaţiul „rafinării logice şi fenomenologice a limbajului“, încercând „o înţelegere prin metafore şi metonimii“ (cu circumscrierea icon-ului pe linia lui Pierce), doar astfel putând capta nu atât sensul vieţii, cât un „posibil sentiment al ei“. Privită printr-o asemenea grilă, orice cunoaştere implică analogia determinată de prezenţa alterităţii circumscrise narativităţii („A-l înţelege pe Celălalt înseamnă a-l interpreta, a putea spune o poveste despre el“). Şi, de asemenea, tor astfel putem înţelege şi interpreta diferenţa dintre viaţa omului şi Inteligenţa Artificială („Inteligenţa Artificială ştie, omul, existentul interpretează“).

În continuare, sunt supuse reflecţiei alte configurări asociate singularităţii vieţii: realaţionarea organică, înţeleasă ca semnificare şi joc; ambivalenţa sacrului (sacru sacrificial şi sacru sacrilegial – ultimul ilustrând impuritatea vieţii, pusă sub indiciul prezenţei morţii în chiar interiorul vieţii, configurată poetic prin motto-ul întregului eseu, respectiv reprezentarea poetică barbiană din Nastratin Hogea la Isarlâk, „sfânt trup şi hrană sieşi“ ); „tripleta“ viaţă – relaţionare – comunicare („atâta vreme cât suntem în viaţă, nu putem să nu comunicăm“, viaţa devenind astfel „mai mult comunicare decât cunoaştere“); viaţa ca enunţare („Viaţa e sacralizată ca enunţare, nu ca enunţ“), conferindu-i acesteia „prezenţa epifanică, de moment: prezenţa interacţiunii“; graţia (în capitolul 16, unul dintre cele mai profunde dintre capitolele eseului), reprezentată în consonanţă cu perisabilul şi fragilul vieţii, şi substintuind „cumva binele“ vieţii umane („graţia, nu frumuseţea – cum credea Dostoievski – salvează lumea. Şi o salvează de oribilul din inima vieţii, acela de a fi «sfânt trup şi hrană sieşi»“); în sfârşit, singularaitatea vieţii, cu stranietatea ei, întâlnind „misterul morţii“, adresat aceleaşi individualităţi. „Ciob holografic“ din necuprinsul vieţii, cu conştiinţa alterităţii şi captiv în propria reprezentare despre lume, omul se supune singularităţii vieţii („un fel de trecere de la «nimic nu este miraculos» la «totul este miraculos»“), sentimentul vieţii supunându-se straniului – aceasta fiind reflecţia cu care Aurel Codoban îşi încheie eseul de faţă, unul exemplar prin tematică şi deopotrivă prin eleganţa scriiturii: „Straniu, nu atât că este înspăimântător, cât mai ales neliniştitor: cerul înstelat e prea violent, iar în viaţă, ca atunci când un tigru vânează o gazelă, e prea multă atrocitate, dar şi prea multă graţie în acelaşi timp“.