E iarnă în negrul din noi

Deasupra noastră norii se-nveşmântau în zale grele de fier

cuvintele zburau – săbii încinse închise în aspru şi absurd

Venind spre mine – şuierând spre tine cu tăiş de neuitare

Mersul drept al lui şi astăzi şi mâine

firul de gând tăiat în fisură devenindu-ne cărare

merg cu tine până târziu până în departele nostru chiar şi în genunchi

pământul negru în contrast

sapă de pe acum în irişii ochilor mei negri

şanţuri rotunjite de ploile din noi

E iarnă în negrul din noi din rochia mea şi din părul tău albind

nu mai visez decât maluri de ape tulburi îmbrăcate în furtuni

icoane

înşiruiri de oameni plecând

Ce rai iernatic are cuib în mine trosnind sub tălpile mele

materia neagră plesneşte şi crapă ireal de frumos

sub ascuţimea vârstei care

tropăie în oglinda-mi întinsă cu faţa la cer

Crepusculul e acolo

mă aşteaptă în nelinişti

iar eu descreţită de gând

ajung cu inima-iarnă în pumn

Începe

e vârsta a doua a visărilor…