Doi jucători de cărţi călătoresc prin lume
de secole, ori de milenii, poate, acum tocmai cu trenul,
şi traversează Europa,
Munţii Altai ori Fluviul Galben, Americile,
Noua Zeelandă. La stânga le-nfloresc revoluţii,
au loc sanctificări, se-ncoronează regi,
Champollion dezleagă hieroglifele,
ei joacă înainte. La dreapta, şamani coboară-n iad,
irump vedete pe covorul roşu – netulburaţi, ei joacă,
deloc impresionaţi, şi când, alături, Rembrandt
încheie-o pânză înecată-n clarobscurul tragic,
Frank Gehry-a isprăvit Muzeul din Bilbao,
Brâncuşi se dă de ceasul morţii fiindcă înalţă
templul indic doar în gând. După un timp,
unul din ei ridică ochii din cărţile de joc tocite
şi-i spune celuilalt: aici trenul staţionează mai mult.
Dăm colţul, ştiu un loc unde se mănâncă bine.
Avem şi când să trecem pe la casierie,
apoi ne-ntoarcem liniştiţi în vagon.
Ţinându-ne de mâini, îl aşteptăm,
să ne apere. Va trece pe-aici,
ne va atinge cu inelul, ne va lăsa
cu totul alţii, transformaţi în aur.
E doar un om de zăpadă, dar,
spre deosebire de noi, ştie
de câte ori (prea ades) s-a topit.
Îl aşteptăm – şi pân-atunci trăim
în sărbătoare Crăciunuri, echinocţii,
miez de vară. Sosit, el ne priveşte
prin viziera armurii din însuşi trupul său,
prelins fără ca el să-l ia în seamă.
Căci, neimpresionat, rămâne luptătorul
cu vremurile, neînvins, trăind prin zâmbet.
Ce dor ne este de metalul feţei lui intacte
din adânc, ascunsă-n ploaia fiinţei sale deja scurse!
Pierdut în timp, îndurerat de urieşenia vegetaţiei lui,
îi simţi arsura sevelor pe mâini, încerci aromele atâtor soiuri,
să afli înţelesul izbucnirilor anarhice care maschează cerul.
Lipit de arbori ameţitor de-nalţi, întâi găseşti
legea de cernere-a anilor, astfel schimbaţi în simple perdele
de fum, apoi cea de ales lunile, deodată devenite,
prin cercetarea ta, mulţimi de siluete ordonate, străvezii.
Descoperi şi cum se despică trunchiul zilelor, ocolindu-le
pe cele cu scorburi, minate de gânduri. Dar toate acestea-s
pretexte să te apropii de inima lui ascunsă – căci jinduieşti,
de fapt, poate fără a şti, să guşti din rodia secundei.
Nu vei fi mulţumit decât când vei cunoaşte boabele infime
şi le vei bea sucul. Savoarea le-o vei păstra pe limbă,
chiar şi la mistuirea vremii, şi brusc te vei trezi nespus de odihnit,
ca-ntr-un hamac, în locul saturat de bogăţie unde nu-i nimeni încă,
dar plantele-aşteaptă să se nască. Cu presimţirea lumilor
curând ramificate, ele te înfăşoară mângâios.
Înveşmântat în sunet, rege-al cuvântului, maestrul scund, solar
înaintează sprinten printre nori, se dă de-a dura,
surprizele cereşti îl fac să chicotească. După el se-aţin fiinţe lunare,
triste, inconştiente, cu palmele întinse-nspre lumina lui,
să i se-ncălzească la focul razelor. El vede mulţimea lor admirativă,
cum s-ar părea, şi cu-ndoială-şi spune: m-am pripit cu jocul ăsta
de-a Jupiter radians, nu trebuia să-l desfăşor din plin, căci, iată,
cu faţa spre mine acum, însoţitoarele, copii ai întâmplării,
pălesc, se-ntunecă, ar vrea de fapt să se retragă, intimidate
de-atâta spaţiu. Dulcilor, apoaselor, le spune-n sinea lui,
nu vreau să veniţi spre mine din simplă atracţie
ori ca divertisment, mai bine-opriţi-vă. Şi atunci, deodată,
ele-ncremenesc, prinse de grinzi cu mâini firave şi suspinând cumplit,
sorbul multiplicat în spate cu vuiet mare le înşfacă-n miez
şi le cufundă-n ape noi, cerul rămâne curat – mortală vastitate
prin care el îşi continuă calea în zbor.
Riscul suprem pornea de la un simplu cuvânt,
pe drumul spre piaţă sau gară, nimic nu era
prea mărunt încât să nu ne poată ucide pe loc.
Savant, ne înmuiam sufletul, să fie de pază mereu,
când ochi indiscreţi de păpuşă, sub aspre pălărioare
de praz, şi dinţi minusculi, ferestruind întruna cum ai dihorilor,
creau opinia scandaloasă. Nimic nu le scăpa, nemiloşilor martori,
din trecerea noastră, creiere-ncinse ne desfăceau trupul
în labirint de iederă, în ploaie de confetti. Orice
statuie-a străzii se-nflăcăra, ca să ne sfâşie între
templu şi arena cu gladiatori. Tunicile ni le strângeam,
amuşinaţi de nările dragonilor, flacăra lor ne cuprindea
în voie. Se îngăduise şi asta – să fim goi puşcă, vulnerabili,
îmvăluiţi în aer, n-aveam în arsenal decât priceperea
de-a nu stârni vâlvoarea. Ne-am netezit veşmintele,
ne-am pus în ordine ţinuta, voioşi, căci auzeam
un glas de iubire între capiteluri căzute,
între aşchiile marmurei împrăştiate.
În anii ‘80 suspinam lângă schelăriile şubrede…
Stam pe divanuri moi, ca pe spinarea unei vietăţi
chinuite, îndureraţi de aerul dulceag şi-n aşteptarea
alunecării de teren prezise. Beam sucuri complicate,
simţindu-le ruşinea, stinghereala. Bătăi înspăimântate
de aripi tăiau anapoda sala somptuoasă, ameninţătoare
forfotă de peşti distingeai sub pardoseala vitrată.
Vai, nu puteam lămuri gazda, stropită confuz
cu parfumuri, asupra înşelăciunii de fond
şi-a primejdiei. Cu-acelaşi calm ea ne-aducea
nelinişte pe tăvi damaschinate. Pudră înecăcioasă-n aer
şi-un sunet de grătar încins, stropi de uleiuri îmbâcsite
ne torturau la unison, cu simfonia unor mirodenii
inutile. Dar am zărit deodată, prin lespezi transparente,
în locul peştilor, un stol de numere, de cifre vii –
în ocne reci încet urcau pe schele,
sprijinite-n compasuri, şi-n vârful
prundului sărat au început să măsoare.