ION VARTIC, PSIHODRAMĂ CU TRIO CARAGIALI

• Costache Caragiali

Vorbind în numărul trecut despre descoperirile pe care le-a făcut în ultimele decenii psihogenealogia, cu aplicaţie pe cazul clanului Caragiale, m-am referit în treacăt la faptul că anumite semnale ale „fantomei psihice“ pot fi detectate în piesele lui Costache Caragiali. Dar înainte de a analiza din perspectiva psihogenealogică două dintre aceste piese – de fapt, cele mai importante –, trebuie să reamintesc felul în care într-o constelaţie familială pot să se transforme relaţiile dintre măcar trei generaţii în funcţie de trecutul opac al unui părinte. Iau direct cazul particular al lui Stefanos/Ştefan, bunicul lui I.L. Caragiale. Date parţiale despre biografia lui aflăm de la fiul său Costache Caragiali, din aşa-numita autobiografie a acestuia, numită Doamna mea!. Cum am mai spus, din cîteva detalii referitoare la comportamentul agitat al lui Ştefan ne dăm seama că el căzuse definitiv pradă unei nevroze provocate de propriul său trecut: „Tot trecutul pentru dînsul era o suvenire mişcătoare (…). Cît pentru prezent, el era neprigătit. (…) şi pentru viitor puţin să îngrijea“. Total scufundat în amintiri traumatice, Ştefan nu reuşeşte să le comunice, redus la expresii psihosomatice primare: „Uneori îmi aduc aminte (…) că-şi rătăcea privirea asupra familiei sale, şi nişte lacrimi fă(…) să şiroiau pe obrajii lui. Dar n-apuca a uda creştetul a vreunui din noi, şi cu un geamăt, mai mult nesigur decît sigur, izbucnea cuvîntul: – «Bun-îi Dumnezeu!…»“[1]. Reiau în continuare un pasaj pe care l-am citat deja, cu anticipaţie, întrucît este foarte semnificativ atît pentru nevroza acestui părinte, cît şi pentru faptul că propriii lui copii îşi dădeau seama de urmările pe care le va avea starea lui bizară asupra psihicului lor: „Oh, cît e de folositor cuvîntul acista pentru un tată nenorocit, atît e de vătămător pentru familia lui…“. După cum observă psihiatrul Serge Tisseron, cînd conţinutul unei traume nu poate fi comunicat, acesta se transformă într-un secret sau ia, măcar, aparenţa unui secret. Fie că acest secret este real, fie că e aparent, el devine patogen pentru inconştientul familial din neputinţa de a fi desecretizat. Copiii din generaţia următoare rămîn legaţi de Ştefan prin secretul parţial sau complet nedecriptat, transmis în mod inconştient ca o „fantomă psihică“ de care pot sau nu să ia cunoştinţă pe parcursul vieţii lor. Ceva-ceva din existenţa unei taine mai mult sau mai puţin avuabile din familia Caragialeştilor pare să-i fie cunoscut lui Costache Caragiali, care se opreşte brusc din destăinuirile despre tatăl său: „Iată-mă, Doamna mea, aproape de o rătăcire. Iată-mă aproape de a călca hotarul ce mi-am propus a păzi“. Apoi, în mod surprinzător, două-trei pagini mai încolo, fiul pare gata să transcrie spovedania tatălui aflat într-un ceas mai liniştit: „Io vream ca tu astăzi să fi ştiut viaţa mea, io vream ca tu astăzi“ – aici au fost smulse din manuscris nu se ştie cîte pagini, după cum ne avertizează chiar editorul autobiografiei, Ion Diacu-Xenofon. Cu alte cuvinte, în tradiţia inconştientă a familiei, spovedania lui Ştefan rămîne şi ea sub pecetea tainei. În consecinţă, nu o să aflăm niciodată dacă tatăl urma să îi destăinuie fiului un fapt aproape inavuabil sau, cum era trecut prin „şcoala lumii“, urma doar să-i dea sfaturi la fel de înţelepte ca şi acelea ale „celor mai învăţaţi scolaşti“. Pare, totuşi, că în paginile acestea lipsă era ceva care nu le-a convenit urmaşilor lui Costache Caragiali şi, deci, le-au distrus. Deşi e posibil ca însuşi autorul, recitindu-se, să le fi făcut, mai tîrziu, dispărute. Datată „1841 Svri 28 Ieşi“, autobiografia e scrisă, deci, pe cînd Costache Caragiali cutreiera Moldova cu trupa sa de actori. Textul, îndrăzneţ în privinţa unor amănunte intime, e răspunsul dat unei doamne misterioase care, nelăsîndu-se înşelată de „aerul comic“ al „paiaţei“, l-a întrebat pe actor „de ce mi se-ncreţeşte fruntea în mijlocul unei depline veselii“. Totodată, dintru început, fiul ne oferă un profil al tatălui, întru totul promiţător, dacă îl punem în legătură cu confesiunea paternă promisă, dar dispărută: „Orice sintiment întrînsul era mai viu, şi orice viţiu mai puternic. Era aşa de tare în bun, cît şi în rău“. Autobiografia Doamna mea! constituie prefaţa volumului Feliurite poezii, care au rămas, împreună, nepublicate. Dacă în anii ’40 ai secolului al XIX-lea fraţii Caragiali erau încă destul de vorbăreţi în ce priveşte biografia lor, ulterior îşi schimbă radical atitudinea, aşa cum reiese din programul „Teatrului de vodevil român“, condus de Iorgu Caragiali, în care acesta declară că „voi păstra ca totdeauna deviza familii Carageali, care au fost, este şi va fi, suferinţa!tăcere (s.a.)“ (vezi Trompeta Carpaţilor, nr. 482, 5/17 ianuarie, 1867, p. 1.).

E momentul să mă întorc acum la cea mai importantă piesă a lui Costache Caragiali, O soaré la mahala sau Amestec de dorinţe. E subintitulată de autor „comedie în 2 acte“. Nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare: nu seamănă absolut deloc cu comedioarele şi cînticelele primilor noştri dramaturgi. Nici nu prea e comedie, decît în măsura în care, păstrînd proporţiile, sunt şi piesele lui Cehov. Cu adevărat remarcabil e actul al II-lea, cînd se desfăşoară soareaua respectivă, la care participă şi un anume chir Ştefan, rachier, adică negustor de vinuri şi rachiuri. Personajul seamănă cu nefericiţii Epihodov, Piscik sau Teleghin din piesele cehoviene. Şi chir Ştefan are nefericirea lui maniacală: nu e „cocon“ ca ceilalţi musafiri, ci doar „chir“, adică un umil burghez. Fapt evident chiar din debutul scenei II:

 

Jean: Bonsoar la cocoane şi la boieri! (Cu toţii i se închină.)

Chir Ştefan (în parte): Pentru noi, biet, nici o vorbă.

De cîte ori se rostesc cuvintele de „boier“, „cocoane“ şi „coconi“, personajul se simte automat umilit, persecutat, exclus din societate:

Coconu Eftimie: Ia ascultaţi-mă, boieri şi cocoane!

Chir Ştefan: Pentru noi iar nici o vorbă.

Chiar şi cînd o doamnă îi face un compliment, acesta îi cade rău din cauza adresării cu acelaşi nesuferit „chir“:

Cocoana Măndica: Vă curteniţi, vă curteniţi, Chir Ştefane.

Chir Ştefan: Ăst chir îmi chirie-n cap… Aş da jumătate din averea mea numai să scap de dînsul. De groaza lui nu mă mai duc nici la biserică.

 

Între timp, nefericitul negustor adoarme şi exclamă în vis: „Pitar!“, ca şi cînd ar fi fost învestit cu un mult rîvnit titlu boieresc, spre amuzamentul asistenţei. În rîsul tuturor, chir Ştefan îşi explică eterna durere:

 

Chir Ştefan: Slava mă trudeşte, îmi mărturisesc păcatu. Mi se rumpe inima de durere, cînd într-o adunare auz îndreptîndu-se orice vorbă cu: boieri şi cocoane! Eu atunci mă văz umbră, un nimica, o umplutură zadarnică, un om venit ca să facă număru de 8, unde sînt şapte.

 

Cum e amînată, calculat, soluţionarea intrigii amoroase a piesei, tensiunea dramatică a actului al II-lea creşte, în mod surprinzător, datorită contrapunctului dintre replicile lui chir Ştefan şi acelea ale opusului său, coconul Eftimie, obsedat şi el să-şi evoce mereu, în faţa asistenţei, titlul său de „treti logofăt“. Cum nu se cade să se întîmple în salon, „cîrcota“ culminantă dintre ei se petrece în culise, narată scurt pe scenă de Neacşa ţiganca. Deşi chir Ştefan „îl făcu ca pe cioarele“, coconul Eftimie, reîntors în scenă, declară ritos că nu îl recunoaşte pe acesta nici măcar ca adversar:

 

Coconul Eftimie (intrînd): Să te faci dintîi boier, să fii trecut în arhontologhion şi apoi să vii să-mi stai la taifas şi la filonichie cu mine… Ta tu chesaros, chesari: fiecare, să-şi cunoască lungu nasului! Sînt de 26 de ani treti logofăt, trecut la neamuri, la arhontologhion. Am ifos, am ighemonicon şi nu mă las să mă calce în picioare un om ce n-are decît un nume de botez.

 

Finalul acesta de replică – „un om ce n-are decît un nume de botez“ – mi-a luminat dintr-odată sensul situaţiei dramatice şi mi-a oferit „cheia“ personajului chir Ştefan. Totul stă într-un detaliu şi în capacitatea de a-l identifica. Rafinatul teoretician francez Philippe Beaussant spune că biograful se documentează în speranţa că va da de acel detaliu, căruia nu-i cunoaşte încă forma, nici sensul, care este „ca un străin pe care îl aştepţi în gară şi care, pentru a fi identificat, are o cravată verde sau ziarul Le Monde ce-i iese puţin din buzunarul drept“. Insul cu ziarul îţi face semne, surîzînd pentru că l-ai recunoscut. În cazul nostru, detaliul revelator este acela că chir Ştefan nu are „decît un nume de botez“, or, imediat faci legătura cu sintagmele din actele civile ale tatălui şi unchiului lui Ion Luca Caragiale, „Luca sin Ştefan“ (adică „Luca, fiul lui Ştefan“), respectiv „Costache sin Ştefan arîndaşu“ (adică „Costache, fiul lui Ştefan, arendaşul“). Prin urmare, personajul chir Ştefan din O soaré la mahala îl are drept model chiar pe Ştefan, capul clanului Caragiale, cel sosit în Bucureşti la 1812, în suita domnitorului Ioan Caragea. Inconştientul creator al dramaturgului a scos, deci, la suprafaţă, materializînd-o, „fantoma psihică“ a tatălui său.

Fac aici o paranteză, reamintind că Ştefan susţine că a fugit de acasă la doisprezece ani, probabil din insula Idra, de vreme ce nepotul său Ion Luca îi spune repetat lui Zarifopol că el e „sămînţă de idriot“. Or, într-una din reflecţiile sale, Goethe, întrebîndu-se care poate fi cel mai bun tip de educaţie, răspunde: acela al idrioţilor. Ca insulari şi navigatori, ei iau din vreme copiii pe corăbii, punîndu-i la treabă şi lăsîndu-i să cutreiere lumea (s.n.). Îndată ce izbutesc în ceva, copiii au dreptul la parte din cîştig, prinzînd a se ocupa de comerţ, de schimburi, de prădăciuni şi devenind cei mai vrednici marinari de coastă şi de larg, cei mai pricepuţi negustori şi mai îndrăzneţi piraţi“.

Cum Ştefan îi spune fiului său Costache că „şi-a lipădat părinţii, rudele, patria şi a rătăcit de la 12 ani copil“, e foarte posibil să se fi supus unei tradiţii a locului şi, vorba lui Goethe, după ce a cutreierat lumea, se va fi aşezat în Fanar, la curtea lui Caragea, care făcea parte din una dintre cele mai importante familii greceşti de acolo. S-ar putea ca traiul în casa Caragea să se reflecte şi în numele de familie conferit fiilor lui Ştefan. Pentru această ipoteză pledează insistenţa cu care contemporanii lui Costache îi atribuie numele de „Caragea“. Astfel, în 1835, într-o cronică teatrală publicată în Gazeta teatrului naţional după un spectacol al elevilor Şcolii de muzică vocală, declamaţie şi literatură din cadrul Societăţii Filarmonice, Ion Heliade Rădulescu notează că „d. Caragea a dat cele mai bune nădejdi pentru tragedie“. Timotei Cipariu, dus de filarmonişti la reprezentaţiile viitorilor actori, după ce le remarcă pe „damicela Vlasto“ şi pe „madama Caliopi“ (viitoarea soţie a lui Luca Caragiali), adaugă în Jurnalul său, la data de 8/20 august 1836: „Între actori, unul este Caraţa“ (altfel scris, „Caradja“, care se pronunţă „Caragea“). E vorba, din nou, despre acelaşi Costache, care a urmat cursurile acestei şcoli de artă dramatică (iar nu de fratele său, Luca). În O repetiţie moldovenească, piesa lui metateatrală din 1845, în care personajele sunt chiar membrii trupei sale, cu numele lor real, directorul lor francez i se adresează cu „monsiu Carage“ (pronunţat, probabil, „Caraj“). De altfel, în timpul turneelor sale prin Moldova, în 1838, se vorbea despre trupa de diletanţi a lui „Caragea“. Şerban Cioculescu remarcă faptul că „dubletul onomastic Caragea revine, surprinzător, în decretul domnesc din 1868, prin care Luca este numit în postul de judecător supleant la Tribunalul Prahova“. În fine, să remarc că tradiţia de a-i numi „Caragea“ pe Caragialeşti ajunge pînă la autorul Scrisorii pierdute. În Amintirile unui poet decadent, Alexandru Obedenaru povesteşte o secvenţă cu totul semnificativă. Ieşind de la Cafeneaua Fialkovski, împreună cu alţi trei „crai“, I.L. Caragiale îl întreabă pe vardist: „Ştii tu cine sunt eu?“, iar acesta îi răspunde prompt: „De la ’66 sunt aicea de pază, se poate să nu vă cunosc eu, domnule Caraja?“. Prin urmare, numele de „Caragiale“ (fixat ca atare de Ion Luca, după mai multe variaţiuni de grafie şi pronunţie) s-ar putea să fie un criptonim, însemnînd „al/ai lui Caragea“. Adevăratul nume de familie al lui Ştefan se va fi pierdut, de aceea în actele maritale ale fiilor acesta apare numai cu numele de botez, la fel ca personajul omonim din piesa fiului său.

• Luca, Costache şi Iorgu Caragiali, protagoniştii spectacolului O soaré la mahala.

Relaţia dintre personajul chir Ştefan şi Ştefan cel real şi fiii săi nu se reduce la atît, ci stă la baza unui spectacol cu totul neobişnuit din istoria teatrului românesc, care s-a jucat în noiembrie 1846 la teatrul Momolo din Bucureşti. E vorba de montarea în premieră absolută a piesei O soaré la mahala, în care au jucat toţi cei trei fii ai lui Ştefan: Costache, Luca şi Iorgu. În mod firesc, rolul lui „musieu Jean“ a fost jucat de cel mai tînăr dintre ei, Iorgu. Coconul Eftimie, treti logofătul, a fost „reprezentat de autor“, cum spune cronicarul teatral al Curierului român. Din calculele regizorale de distribuţie pe care le-am făcut, mi-am dat seama că chir Ştefan nu putea să fie jucat decît de Luca (tatăl lui Ion Luca). Aşadar, Luca a fost, psihodramatic vorbind, „eul auxiliar“ al tatălui său. Conflictul dintre dispreţuitorul cocon Eftimie şi umilitul chir Ştefan a fost incarnat, deci, de cei doi fii mai mari ai lui Ştefan. Să mai spun că acest conflict pare inspirat dintr-un episod traumatic din adolescenţa lui Costache, evocat pe larg în autobiografia acestuia, care i-a avut drept protagonişti, pe lîngă acesta, pe tatăl său, Ştefan, şi pe un boier plin de ifos şi batjocoritor, asemeni Coconului Eftimie. Prezentîndu-se, alături de părintele său în faţa boierului, ca să-i ceară o slujbă pe măsura pregătirii sale „scholastice“, Costache află de la acesta că „nu e născut ca să fie logofăt“ şi că „slujba îi va fi prea uşoară: îmi va da ciubuc. Va îngriji de straiele mele. Va veni dupe trăsura mea cîteodată, şi alt nimic“. La auzul acestei oferte jignitoare, adolescentul are un adevărat şoc: „Am zăcut trii luni fără simţire“. Boierul, de altfel, îl ofensează şi pe Ştefan: „Ştiţi numai a vă mări neamul, parcă în starea în care eşti n-ai trăit în pace patruzeci de ani! Curios lucru mă rog: Ia aşa vă îndesiţi cu toţii, la nobleţă. A’ să ajungă o vreme să n-aibă cine să are pămîntul, să n-avem cu cine ne sluji…“.

Prelucrînd, aşadar, date autobiografice şi înscenîndu-le cu fraţii săi, Costache Caragiali realizează prin montarea cu O soaré la mahala o adevărată psihodramă. Termenul trebuie înţeles exact în felul în care a fost definit pe la începutul secolului următor de Jacob Levy Moreno. În jocul acesta psihodramatic, e interesant cum un element esenţial din viaţa lui Ştefan, tatăl dramaturgului, este transpus în piesă. În autobiografia fiului, ni se precizează chiar la început că avem de-a face în persoana tatălui cu „un om cu a căruia viaţă şi-a făcut soarta abuz! Un om care nu cunoscu numai maşticu în lume şi care pentru un sîngur capriţ şi-a lipădat părinţii“. Cuvîntul „maşticu“ din text este, de fapt, o variantă pentru „maşteh“, care înseamnă „tată vitreg“, cu femininul „maştehă“ – „mamă vitregă“. Exprimarea involuntar ambiguă din autobiografie favorizează o dublă interpretare a pasajului; pe de o parte, la propriu, pare că Ştefan a avut un tată vitreg, fapt ce îi impulsionează cu atît mai mult fuga în lume; pe de altă parte, la figurat şi generalizat, el n-a cunoscut decît vitregia în toată existenţa lui. Oricum, motivul mamei vitrege este prezent în cele două piese serioase ale fiului său. În O soaré la mahala este un element esenţial al intrigii familiale. Iar în O repetiţie moldovenească, din momentul în care încetează discuţiile teoretice sau administrative din instituţia teatrală, actorii joacă strict un moment de conflict dramatic între personaje provocat de existenţa unei mame vitrege. Aceste două exemple probează faptul că există o relaţie anume, reală, dar neclară, cu acel „maşticu“ din viaţa lui Ştefan. Reţinut de fiu, el a fost transpus şi dezvoltat, inconştient, de dramaturg, în două intrigi dramatice. Iar, hotărîndu-se să joace toţi trei în reprezentarea Soarelei, fraţii Caragiali au făcut teatru de psihodramă, cu alte cuvinte, teatru de familie.

 

 

 

[1].    Multele paranteze din textul citat marchează literele şi cuvintele şterse din manuscrisul autobiografiei lui Costache Caragiali. Fapt semnalat de editorul ei, Ion Diacu-Xenofon, teatrolog şi regizor: „paginile mîncate azi în bună parte de vremi“ l-au grăbit pe editor „să le dau la lumină, ca să le salvez din fierăstraiele cariilor“. (Viaţa şi opera unui nedreptăţit: Costache Şt. Caragiale, primul director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Biblioteca Teatrului Naţional, 1940, p. 59.)