CONSTANTIN CUBLEŞAN, „M-AM DEPLASAT PE ŞAPTEZECI DE TREPTE“

Un amplu poem, alcătuit rapsodic, EL sau Ieşirea din ramă (Editura Charmides, Bistriţa, 2023) face, oarecum, o figură aparte în creaţia lirică a lui Gellu Dorian. Este, fără îndoială, poemul introspecţiei de sine, a poetului ajuns la o vârstă seniorială – „Eu m-am deplasat până acum pe şaptezeci de trepte/ spre unde doar El ştie“ – când viaţa i se pare, metaforic vorbind, un tren cu opriri în diverse staţii unde coboară şi urcă „omuleţii/ cu toate cuvintele de până la ei“ şi în care „nimeni nu va şti că de fapt/ eu mă aştept pe mine“ (eu/El/eu). Întrebarea, voit falsă, pe care şi-o pune: „Cine e El, până la urmă?“, cel „disipat în toţi cei care cred şi-n toţi cei ce nu cred“ e întrebarea pe care şi-o pune sieşi, mereu căutându-se raportat la El, căutându-şi rostul şi sensul în viaţa străbătută până acum pe cele şaptezeci de trepte, care vor sfârşi cândva „ca într-o clepsidră nisipul bătut de copitele/ cămilelor chinuite de beduini,/ aşa cum au trecut toate clipele de până acum,/ repede“. Este cel nevăzut dar ştiut, „El e omul/ care nu mai are nevoie/ de oameni?// Nu./ El e omul care are nevoie de oameni! (…) Şi asta la nesfârşit,/ chiar dacă încă nu a început/ cu adevărat sfârşitul,/ chiar dacă de mult/ a început nesfârşitul“ (Omul).

Discursul e construit astfel din afirmaţii contradictorii, din meditaţii mereu dilematice asupra condiţiei existenţei înseşi, de a fi cu El sau prin El („Un om priveşte prin sine/ şi nu vede nimic /…/ Fără nimeni alături,/ doar cu El,/ abia ivindu-se în lacrimile tale“ – Kilometrul infinit).

Poemul are dramatismul cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii prin sine a Celui de Început care „din acel moment de început/ nu s-a mai arătat deşi e plină lumea de el.// bisericile, cârciumile, casele, oraşele, peste tot/ pe unde este un om. El,/ este cunoscut“ (Pact).

Nu este un poem religios, de adulaţie a lui Dumnezeu, căci despre el este vorba, pe el îl evocă poetul, regăsindu-se în El şi pe El căutând a-l regăsi în sine; religiozitatea intrinsecă constă, de fapt, în smerenia cu care îl identifică pretutindeni („Unii spun că L-au văzut stând la masa/ din faţa gării/ de unde toţi luăm trenul şi/ privim prin ferestre/ scurgerea timpului privim prin ferestre/ scurgerea timpului – Yahve). Metafora existenţialităţii e poematică, pe cât de febrilă e căutarea în sine a finitudinii vieţii („mâine vei fi la destinaţie/ la dreapta sau la stânga Lui“ – Trenul); asumarea adevărurilor şi preceptelor biblice nu face decât că dea viziunii o perspectivă mistică trăirilor diurnului maculat în nevoia mântuirii („îl iubesc până la lacrimi/ şi cred că se vor mântui“ ).

Biograficul mărturisit, tot aşa, într-o parabolă: „Nimeni nu va şti că de fapt/ eu mă aştept pe mine/ într-o gară în care nu voi coborî/ decât odată cu trenul/ în care am călătorit până aici/ singur,/ singur în tot atâtea călătorii lungi/ pe care am să încerc să le aşez/ în cele douăzeci şi opt de litere/ ca într-un puzzle din care nu va lipsi nici o piesă“ (ieşirea din ramă), are emoţia cenzurat-mărturisitoare a regăsirii de sine prin El, în unica viaţă (călătorie cu trenul, cum sugerează poemul) ce i s-a dat: „Gara este chiar El,/ aşa cum l-au lăsat pereţii zugrăviţi de ochii femeilor/ rămase singure pe lumea/ din care toţi au fugit (…) Cel ce este/ este Cel ce nu este/ decât pentru cei ce nu sunt.// Casa de bilete se va deschide mâine,/ când va fi ieri“ (Gara).