Pentru Marian Papahagi
Mă uit la fereastra romană întredeschisă,
la dreptunghiul de piatră prin care,
prietene,
va fi ieşit sufletul tău.
E ianuarie, ca atunci, – şi pinii şi laurii
Villei Borghese, la fel
sunt de verzi, ca atunci. În zadar caut însă
urmele de cenuşă-ale orei
în care, făcând o confuzie,
nu ştiu ce sudic vulcan
a izbucnit explodându-ţi
de-a dreptul prin inimă.
Să nu fie chiar nici un semn
pe sticla ferestrei, chiar nici o urmă
din lumina ce te-a ucis?
Să fi ieşit doar un abur
fierbinte numai o clipă?
Împrăştiat acum,
îl caut în roua târzie, pe frunze, sub pini –
sunt ele oare
ceva mai sângerii? Mi se pare?
Îl simt totuşi în jur, bietul de mine,
Îţi respir, poate, chiar sufletul. Rău am ajuns.
E, nu-i aşa, nevoie,
Mereu de aer.
Altminteri, etruscii erau aproape,
pe-aici, în vecini, te-aşteptau
de foarte de mult,
cu quadrigele lor de lut, cu fibule vechi
pentru toga ta nouă.
Nu trebuia
decât să cobori puţin – numai că tu
pe alte drumuri umblai, pe trepte de litere,
urcând, coborând, străbătând
vers după vers, Infernul, –
ah, obosiseşi, abia ajuns
pe primele trepte din Purgatoriu.
Şi nu vom şti niciodată
cum te-a primit Dante.
Va fi tremurat măcar o frunză din laurii
de pe fruntea lui
din tencuiala sfântă?
Pe-a noastră, abia-nmuguriseră.
Pe-a noastră, a celor de-atunci şi de-acum,
Între spaime rămaşi,
vinovaţi şi greoi. Judecătorul
va spune cândva „Destul!, Linişte, copii,
tăceţi odată din gură, nenorociţilor, sunt sătul,
terminaţi cu prostiile! Doar vi se pare
că-aţi străbătut Infernul. Încă foarte
departe e Purgatoriul!“
„Prea multă Revelaţie nu încape
în creieraşul vostru“ – spuneai şi tu, râzând
pe sub mustaţa ierboasă, – sub ierburi acum.
„Să-ncercăm, totuşi,
să mai urcăm puţin. Ne va ţine, ea, inima?“
Nu te-a ţinut.
Mă tot uit spre fereastra dreptunghiulară
A odăii în care-ai murit. Întredeschisă-i
şi-acum. Pe acolo
îţi va fi zburat sufletul.
Dar să aibă, oare,
sufletul, ca să iasă,
nevoie de geometrie?
Poate, vai, că nu are.
2000