Capela de iarnă

 

Lui Marian Papahagi

 

Am găsit-o destul de uşor

şi mai ales la timp pentru călătoria matinală,

capela numită de iarnă,

„La cappella invernale“,

ca o ambarcaţiune mai mică în corpul navei principale,

cum se văd bărcile de salvare, albe,

fixate pe punţile pacheboturilor.

Era ora potrivită şi eram gata de îmbarcare,

ieşisem din palatul interbelic român,

din Valle Giulia,

unde îmi murise un prieten iarna trecută,

un prieten cu inima explodând ca o stea de prea

multă căldură şi lumină acumulate în trupul strâmt,

energia focului dinăuntru

pârjolise ţesuturile.

 

Coboram colina Artelor ce te scoate spre Via şi

spre Piazza consulului Flaminio,

gândindu-mă la cel dus, cu care privisem cerul

răsturnat în Lacul Sfânta Ana,

răsturnaţi şi noi, tineri, în iarba vârstei,

cu miros de pelin, izmă şi rozmarin.

 

Era ora de începere şi navicella era aproape plină,

o capelă-barcă, la bord cu pilotul-celebrant şi cu

câteva femei şi bărbaţi, de vârste felurite,

nu prea bătrâni pentru a fi scutiţi de pasiuni fulgerătoare,

dar nici prea tineri pentru a se lăsa conduşi de

forţa oarbă şi distrugătoare a patimilor.

 

Eram o familie, chiar dacă ne văzusem de puţine ori,

la grota din Lourdes, de pildă,

spălându-ne fericiţi cu apa izvorului din Massabiel,

pe care, după ce-o guşti orice lichid ţi se pare fad,

ne lăsasem hainele la garderoba piscinelor

tămăduitoare, unde ne conduseseră aceiaşi

trimişi ai Fecioarei, care-i vorbiseră Bernadettei,

eram la gheaţa fierbinte a căzii de piatră,

ei ţinându-ne de braţ, afundându-ne de trei ori,

şoptindu-ne rugăciunea, pe care noi o uitasem.

 

Cel puţin cu unul dintre călători

mă mai întâlnisem, în piaţa cu coloane de la Fatima,

şi asta chiar la statuia strălucitoare de lângă stejar.

Pe altul îl ştiam de la Loreto, când plouase cu grindină,

şi noi am fugit căutând adăpost în Domus Lauretana.

 

Ne-am salutat şi nava sub pavilionul Domnului,

armată de discipolii lui Escriva Balaguer,

a şi început să prindă viteză,

săltată de valurile limpezi de frig şi călcându-le biruitoare.

Eram în larg, asemeni pescarilor Tirenianei şi ai Ionicei,

care, cu mult mai devreme, ies în zori, cu gulerele ridicate,

şi răspunsurile de dat căpitanului, învăţate de mic.

Navigam în Mare Nostrum, urcând de la Confessio

spre Pater Noster.

 

Ca Spiritul, ca vântul, care suflă unde vor ei

în palmele deschise spre rugăciune,

dincolo de hulă şi de ruliu, învingând

lumea abisurilor,

şi suprafaţa înşelătoare a vârtejurilor,

urcam cădeam urcam şi iarăşi cădeam

imerşi în Oceanul primordial, răzbind

spre mările ce-şi aşteptau numele,

împreună cu vieţuitoarele adâncului.

 

Deasupra Madonna cu pruncul în braţe ne încuraja, zâmbind,

ne arunca frânghia rozarelor când ne clătinam pe punte;

Ocrotitoarea era închipuită în albastru celest de Fra Angelico,

avea la picioare roşuri şi rozuri ca branhiile scrumbiilor,

şi în planul din spate, câte doi diaconi înaripaţi, de fiecare

parte, ca nostromii, sau muşii, pe puntea superioară,

arcuită, cu prova despicând sarea timpului şi furtuna.

 

Să tot fi fost de-acum ora întoarcerii, dar

nimeni nu se gândea la întoarcere,

după ce gustasem carnea Mielului şi

Peştele înota în noi.

 

De-acum mă întorceam cu „stele pe mâini“,

ca pescarii dobrogeni ai lui Vinea.

 

Pescuit norocos avusesem, doldora îmi simţeam buzunarele

de actinii şi hipocampi, miriadele de solzi reflectau

(minuscule oglinzi de Murano) cupola de sidefuri

de la Santa Maria della Salute

privind în ochi bazilica San Marco.

O scoică uriaşă culeasă din Atlantic

îmi acoperea inima, ca un scut de cruciat:

dedesubt Peştele înota în sângele meu.

 

Ce scurt îmi pare „drumul acum la-ntors acasă“,

ce lină-i colina, deşi-i de urcat pe Valle Giulia,

Logodnicii etrusci încremeniţi în piatră

îşi schimbă poziţia şi gesturile,

eu, stând câteva minute pe banca din faţa muzeului,

mă fac, desigur, că nu-i văd.

 

În crengile pinului – stoluri de grauri,

în ale oleandrului – mierle ţopăind spre pajiştea

unde-au cinat doi pelerini, ieri seară.

 

Tramvaiul urcă după o curbă largă,

spre Campo Verano,

unde o noapte (sau două) a stat, înghesuit,

corpul bunului nostru prieten

într-o încăpere a celor de la Pompe Funebre,

sau de la Prosectură?

 

Bine că nu am izbit poarta masivă de la intrare,

de la Accademia di Romania, nu cumva să-l alung.

Poate mai vine pe furiş să citească în biroul lui,

să-şi deschidă calculatorul la ultimul cânt tradus

de el din Purgatoriul.

 

,,Cel suflet nobil cum putu să fie/de iute, doar la zvon

din ţara lui/vădindu-i celuilalt doar bucurie’’.

 

Ce puţine dimineţi a mai apucat să alerge pe aleile

din Villa Borghese, ce puţin timp i-a rămas să citească

la Biblioteca Nazionale Centrale, de la Castro Pretorio.

 

Să fi venit, totuşi, cu alte umbre să se-ncălzească

la focurile sacre ale Epifaniei şi ale magilor,

aprinse de Befana?

Măcar în arhaicul Lido de Jesolo, unde e larg,

şi nu ar fi fost nici un risc să se-ncurce-n plasele uriaşe

ale pescarilor, ridicate, gigantice cuiburi, pe scripeţi,

deasupra canalelor în ceaţă.

 

Să fi căutat el vechile noastre locuri de întâlnire, să ne fi căutat?

La redacţia vechiului Echinox , la Jean acasă?

Să fi fost el tânărul cu mustaţă, care ieşind din Capela de iarnă,

m-a salutat ca şi cum de mult ne-am fi cunoscut demult şi eu

nu-l recunoşteam?

martie 2000 – ianuarie 2024