Iulian Boldea

Libertatea ca destin

 

Libertatea de expresie exclude orice limitare, naturală sau artificială a condiţiei scriitorului. Există, se ştie, bariere naturale, intrinseci şi altele artificiale în calea libertăţii scrisului. Pe de altă parte, scrisul înseamnă căutare a seninătăţii, eliberare de fantasme, de frici şi obsesii, educaţie a propriului sine, înfruntare a provocărilor şi refuz al compromisurilor de orice fel. Scrisul, ca şi educaţia, presupune libertate, curaj, creativitate, înţelepciune, toate acestea reunite în aspiraţia fiinţei de a-şi regăsi identitatea adâncă, misterul sinelui profund. Atunci când scrii, întrevezi o miraculoasă exersare a mirajului transcendenţei, eşti sedus de vârtejul cuvintelor care ba ţi se supun, ba sunt neîmblânzite, scrisul fiind asemenea mersului pe sârmă, un fel de caligrafie pe marginea abisului, o fascinaţie a stilului exersat în hăul interiorităţii. Atunci când scrii, boicotezi într-un fel ritmurile fiziologicului, pui între paranteze existenţa, îţi aminteşti un timp netrăit, purtând în tine, în acelaşi timp, ecourile unui viitor improbabil.

Atunci când scrii, cartografiezi de fapt exilul tău tăcut într-o lume iluzorie, redând în miezul cuvântului desenul suferinţelor tale, al damnării din care nu există refugiu sau consolare. Poate Camus avea dreptate atunci când scria: „Ceea ce am de spus e mai important decât ceea ce sunt“. În gramatica fiinţării, libertatea face parte, de fapt, din metabolismul nostru intim, acela care conturează relieful nostru identitar profund. Tocmai de aceea, scrisul este alegere, opţiune, exprimare a unui sens definit, nu definitiv, al sinelui şi al lumii. Cuvântul are, s-a zis de atâtea ori, capacitatea de a sfida nelămuritul, vagul, tăcerea, timpul, fixând în carnea sa indecizia fiinţării, definind ceea ce este imposibil de definit, somând inomabilul şi explorând insondabilul într-un mod care este pe cât de primejdios pentru claritatea conştiinţei, pe atât de captivant pentru idealităţile diafane. Subiect şi obiect al propriei scriituri, creatorul este liber în măsura în care îşi asumă o seamă de constrângeri ca reguli ale unui joc destinal. Constrângeri ale textului, temelor, stilului etc. Scrisul e profesia unui om liber care îşi clamează libertatea întrezărind sensurile vocaţiei sale ce se bazează pe o confruntare neîncetată cu limitele, cu nesiguranţa, cu alienarea şi neverosimilul, într-o inspiraţională complicitate cu adâncurile, cu nevăzutul, cu tăcerea ce se naşte chiar din carnea cuvântului. Suspendat între realitatea textului şi irealităţile tăcerii, scriitorul este mereu acaparat de obsesii clandestine şi de incertitudinile imediatului, de chemările transcendentului şi de somaţiile unui cotidian delabrat.

Libertatea scriitorului e de fapt trăire intensă şi interogativă a imaginarului, pagina scrisă mărturisind adâncuri şi pulsiuni, angoase, neputinţe şi revelaţii. Atunci când alegem un subiect, există, s-ar spune, o intuiţie care ne indică sunetul autentic al scriiturii, neajunsurile şi riscurile propriei opţiuni. Libertatea este modul nostru de a ne asuma destinul propriu, este devoranta noastră nevoie de legitimare identitară.