Gellu Dorian

1. Da, întru totul cu Mario Vargas Llosa! De la început, de cînd m-am apucat în mod responsabil de scris, l-am avut ca reper în ceea ce înseamnă libertatea de exprimare, de a scrie, pe Maurice Nadeau (1911-2013, Paris), scriitor şi critic literar francez, care a spus, printre altele, că „Dacă scrisul meu nu deranjează, înseamnă că am scris în zadar“ (am citat din memorie). În acest fel, nu totdeauna ceea ce am scris a fost scris ca să deranjeze, în sensul rău al cuvântului, însă atunci cînd, mai ales în publicistică, mi-am propus de fiecare dată să provoc o schimbare de mentalitate acolo unde anchiloza şi indolenţa păreau a fi reperele de coordonare a vieţii şi lumii în care şi eu trăiam, mi-am propus să deranjez fără ezitare. Primul mare deranj, în acest sens, al curajului de a spune lucrurilor pe nume, l-am provocat în 1981, cînd am publicat un reportaj în revista „Flacăra“, după o documentare de două zile la Ipoteşti, sub titlul Cînd trece luna pe la Ipoteşti, nu-i tristă? Lucrurile s-au precipitat în aşa fel, încît am fost pe punctul de a-mi pierde slujba de la bibliotecă, unde îmi cîştigam feliuţa de pîine pentru mine şi familie. Reportajul a fost menţionat şi de Europa Liberă, şi asta a agravat situaţia, încît am intrat şi pe lista „ochilor albaştri“. Dar asta mi-a dat curaj, impuls să merg pe această linie. A-ţi asuma această libertate, cînd eşti la masa de scris, mai ales sub o dictatură şi o cenzură de neocolit, însemna, pe atunci un mare risc. Acum libertatea este totală. Am tras ponoase de pe urma acestei libertăţi, mai ales în urma publicării romanului Împotriva noastră, care a dus la ruperea familiei, pe care nu am mai reuşit să mi-o întregesc, dar, totuşi, să mi-o apropii acum, făcînd-o să înţeleagă că dacă nu vom şti să luptăm împotriva celor ce sunt tot timpul „împotriva noastră“ vom pierde totul. Evident, fără o astfel de libertate la masa de scris, te vei simţi tot timpul limitat, redus la doar ceea ce e „bine“ de spus, neprovocînd nimic, nici măcar mici plăceri estetice.

2. Subiectele cărţilor mele, fie poezie, fie proză, sunt alese din viaţa mea. Aici găsesc locul cel mai prielnic de sondare a celor mai întinse ficţiuni, care vin să recreeze o lume din care am apărut, pentru a o face vie şi credibilă în pagina scrisă, încadrînd-o în adevărurile care uneori dau peste cap „seismografele“ şi creează panică pe acolo pe unde musca devine mai mare decît căciula de pe capul celor ce se simt vizaţi. Nu-mi propun niciodată să provoc astfel de cutremure, însă dacă e vorba de adevăr, fie el şi ficţionat, atunci nu-mi îngrădesc nici un elan în a ajunge acolo unde îmi propun să ajung cu subiectul unei cărţi, care-şi asumă o temă incomodă. Sunt, de cele mai multe ori, atunci cînd scriu, urmărit de această „spaimă“ a impactului produsului finit. Dar cunoscînd efectele, nu mă las copleşit şi merg mai departe, zidind în ruine beletristice lumi pe care doar „arheologii“ viitorului, dacă cei ai prezentului nu sunt atenţi la ceea ce se consolidează în domeniu acum, le vor dezveli, dacă le vor dezveli, de sub praful gros aşezat peste ele, aşa cum lava şi cenuşa vulcanică s-au aşezat peste civilizaţia vie de atunci a Pompeiului, acum scos la iveală piatră cu piatră. Încît, teama rămîne doar în iluzia că aşa se va întîmpla, ceea ce e foarte-foarte probabil că aşa va fi, după cum arată în realitatea vie atenţia celor care ar trebui să fie în mijlocul lumii pe care vreau să o deranjez cu cărţile mele.

3. Nu mă simt niciodată nedreptăţit de o apreciere critică. Libertatea criticului este una suverană, ea nu trebuie să ţină cont de faptul că un autor sau altul ar putea să se simtă nedreptăţit de o sentinţă dată de critic asupra unei cărţi sau asupra operei în întregime a unui autor. Criticul literar este şi el un scriitor, în adevăratul sens al cuvîntului, care are în faţă o carte faţă de care are datoria de a o citi, dacă el consideră, şi de a scrie, de a-şi exprima o opinie despre ea. Aici sunt mai multe feluri de a privi critic o carte: fie faci critică de întîmpinare, în spiritul unei direcţii critice, dacă aceasta există, de promovare a cărţii sau a autorului, şi atunci priveşti cartea respectivă într-un anume fel, fie faci critică de analiză, şi atunci, în contextul unor criterii de evaluare critică îţi expui exegeza în parametri ceruţi de această profesie. Mai e şi acea critică de context istorico-literar, cînd evaluarea unui autor ţine de o cu totul altă privire asupra scriitorului în ansamblul unei literaturi din care face parte. Prin urmare, nu provoc niciodată vreo opinie critică asupra cărţilor mele, nu cer criticilor în mod insistent, nici într-un fel de fapt, personal, să scrie despre cărţile mele, pentru că o astfel de apreciere nu ar fi una exactă, echitabilă, ci una de conjunctură, şi acest aspect nu mă interesează. Şi deci nici nu mă deranjează dacă o receptare a cărţilor mele nu este cea dorită, cea visată. Aş putea spune că mă deranjează foarte mult părerea unor „critici“ care-şi expun o judecată despre tine ca scriitor, despre cărţile tale, fără să le fi citit, fără să te cunoască, ci doar, aşa, după ureche, în siajul unor prejudecăţi să dea sentinţe care nu te privesc, dar care pot schimba, în opina publică, o părere despre tine ca scriitor, despre cărţile tale. Prejudecata de valoare în literatură, să o numesc aşa, forţat, este cea mai dăunătoare în formarea unei imagini critice, de receptare, a unui scriitor. Criticul literar are aceeaşi libertate de a scrie aşa cum o are orice scriitor. Totul e ce iese pînă la urmă din această libertate.