Gabriel Coşoveanu

Nu există decât metafora „libertăţii de a trage cu puşca“

1. Considerăm de la sine înţeles că scrisul e un act individual, care îţi asigură o amprentă unică şi, în caz de talent, recognoscibilă, eventual premiabilă. Dacă scrisul înseamnă mercenariat, este făcut la „porunceală“, ca la trâmbiţele regimului comunist, de pildă, atunci nu mai discutăm de libertate, chit că rezultatul poate, la fel de bine, să îi irite pe unii. În afirmaţia lui Vargas Llosa apare un cuvânt – „liber“ – la care un spirit independent, echilibrat şi neînregimentat e foarte sensibil, mergând până la punctul de a a spune răspicat, că nu există bunăstare fără libertate. Aici îşi poate face loc, uşor, confuzia: şi un autor de programe teroriste îşi „expune liber emoţiile, fanteziile, ţelurile“. La rigoare, oricărui vag alfabetizat, chit că amoral, îi este asigurat culoarul de comunicare, nu-i aşa, „sinceră“. E fenomenul pe care-l deplângea Umberto Eco în faimosul, de-acum, discurs de la Torino, acela cu idiotul satului care îşi exhibă opinia cu mare dezinvoltură (citeşte: libertate), graţie reţelelor de socializare. Prin urmare, riscul, în momentul aşezării la masa de scris, nu ţine decât de conştiinţa ta. La fel şi cuantumul de libertate „permisă“ în orice mesaj care devine bun public. Nu, nu eşti degrevat de constrângeri când scrii, întrucât ai, pe umăr, bufniţa (da, aceea!, şi e grea) care veghează: cu cât mai tăcută, cu atât mai prezentă.

2. Subiectele vin de la sine, declanşatorul putându-se ascunde în cel mai mărunt eşantion de viaţă cotidiană sau de ciozvârtă onirică. E ca în anecdota avându-l ca protagonist pe Einstein, apocrifă după care ideea teoriei relativităţii i-ar fi venit, din senin, pe când urca, banal, în tramvai. Prezenţa unui seismograf semnalizator de derapaje stilistice ori de lipsă a coeziunii interne e dezirabilă, dar, în fapt, neplauzibilă. Tocmai din acest motiv există instituţia criticii literare, să-i spună autorului ceea ce a realizat el cu adevărat. Pentru a evita numitele „falii“ s-au creat seturi normative, reunite sub titulatura de estetică, care însă nu funcţionează ca universalii, din simplul motiv că valabilitatea lor e subsumată istoric. Într-un fel vede frumuseţea un antic călăuzit de kalokagathia, altfel un medieval, ataşat, în principiu, fervorii religioase, şi cu totul altfel un modern, spărgător de coduri şi precepte. Drept care salubrul seismograf, menit să te ferească de eşecul estetic, echivalează, în speţă, cu o bună cunoaştere a predecesorilor în domeniu, a meritelor acestora, dar şi cu un cap astuţios, capabil, adică, să preia, cu mulţumiri eventual, observaţiile venite de la redactorul de carte sau de la terţi care au darul de a fi, pur şi simplu, atenţi de felul lor. Uneori, ei sunt „salvatorii“ din umbră ai unei opere care scăpase de sub controlul autorului, ajuns să se creadă, ca în atâtea situaţii, „eu, supremul“.

3. La capitolul, suprapopulat de exemple, al ficţionarilor enervaţi de criticii care nu le sesizează „genialitatea“, s-ar cuveni citat, şi anume la orice oră, G. Călinescu, promotorul de forţă al ideii că acţiunea critică este, în sine, un act de creaţie, şi încă unul temerar, până la a ne putea imagina o istorie a unei literaturi inventate. Enciclopedii ale unor lumi fictive avea să ne dea, mai târziu, spre deliciul esteţilor, un Jorge Luis Borges. Însă perspectiva rezistă, mai ales în modul în care o întemeiază Călinescu: „Rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afara spiritului nostru, ci de crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile“. Acum, se naşte un imperativ logic: cum definim, acceptabil, acele „structuri acceptabile“? Pentru că de acest răspuns depinde „calmarea“ scriitorului care se simte nedreptăţit. Iar răspunsul la această problemă spinoasă e tot de ordinul, hélas, al inefabilului: sistemul de valori ilustrat şi apărat de critic ţine de prestigiul evaluatorului, de amplitudinea de verdicte corecte într-o carieră întreagă în care a fost, nesmintit, vorba poetului, „paznic de far“. Iar un om prestigios nu e niciodată liber pe deplin, pentru că are ceva de pierdut: stima de sine.