MIRCEA MOŢ, O CARTE DATĂ LA TOPIT

În anul 1971, I. Negoiţescu publica la editura „Eminescu“ Lampa lui Aladin, volum retras foarte repede din librării şi dat la topit, din cauza textelor sale din secţiunea numită chiar „Lampa lui Aladin”. După mai bine de jumătate de veac, cartea lui I. Negoiţescu este reeditată în bune condiţii grafice, la Editura Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, de către universitarul şi criticul Dragoş Varga, autorul unui cunoscut studiu despre Radu Stanca (Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiinţei), care semnează şi prefaţa volumului.

La I. Negoiţescu, spirit lovinescian, o pondere covârşitoare o capătă „disocierea valorii estetice de celelalte valori, precum şi problema stilului critic“. Îl apropie de criticul de la „Sburătorul“ „puterea de iradiere a sugestiilor, precum şi muzicalitatea cuvântului“ (Ion Vartic). Având o „imaginaţie critică de tip borgesian“, I. Negoiţescu „nu poate concepe actul exegetic decât ca unul liric, deci ca un neliniştit şi problematic gest autobiografic“, aspect cu atât mai important cu cât critica sa, scrie eseistul menţionat, este „expresie a singurătăţii, adică a singularităţii şi libertăţii creatoare“.

Reeditarea cărţii lui I. Negoiţescu este cu atât mai semnificativă cu cât Lampa lui Aladin fixează la modul convingător profilul criticului. Se cuvine să-i dăm dreptate lui Petru Poantă, care considera că „Negoiţescu este adeptul unei critici creatoare în măsura în care este adeptul unei critici axiologice, unde esteticul reprezintă o valoare de creaţie. Se poate sesiza aici un proces de adaptare, mai exact, de asumare a fenomenului literar în mişcare. Actul critic se exercită, astfel, în două sensuri: pe de o parte, prin descoperirea unor valori noi, iar pe de alta, prin identificarea, în operele mai vechi, a unor semnificaţii rezonante în sensibilitatea contemporană“.

Lampa binecunoscutului personaj din O mie şi una de nopţi poate fi acceptată ca o metaforă pentru demersul unui critic căruia, precum lui Aladin, actul interpretativ, o dată declanşat, îi îndeplineşte dorinţa/ perspectiva asupra operei abordate, „luminând“ opinii şi secvenţe semnificative ale textului avut în vedere.

Există în Lampa lui Aladin articole din care pot fi decupate fragmente cu valoarea unui autentic program. Pentru I. Negoiţescu, în structura ei estetică, „opera de artă îşi este suficientă sieşi, se autonomizează, devine fenomen de sine stătător, rupt de creatorul ei, indiferent din punct de vedere social, ceea ce asigură specificul şi singularitatea ontologică a artei“ (scria într-un articol publicat în „Viaţa Românească“, inclus în volum).

Intitulată Lampa lui Aladin, o substanţială secţiune a volumului este rezervată aproape în întregime unor scriitori tineri sau în curs de afirmare a personalităţii lor artistice. I. Negoiţescu include în volum, printre altele, un articol despre Petru Popescu, publicat cu un an înainte în „Luceafărul“, mai exact depre romanul Prins, care este comentat în contextul prozei contemporane (şi) ca o sugestie a încadrării fragmentului într-un întreg ce ar putea deveni o istorie literară dorită. Romanul este raportat la o proză care „trece printr-o perioadă a regăsirii şi, mai mult, a unei explozii de vitalitate şi reînnoire“. Este o proză în care universul rural-magic, „filtrat prin esteticul pur“, se întâlneşte cu „orizontul oniric“, „intelectualismul ferm ori sinuos“ lasă loc realismului „istoricizant“ (Eugen Barbu) ori unui „realism actualizant“ (D. R. Popescu), dar şi cu „violenţa sintezei între realism şi oniric, din romanele lui Nicolae Breban). Comentând romanul tânărului Petru Popescu, criticul se referă la „esteticul pur“ (fără a-l absolutiza), după cum nu poate să nu remarce că forme tradiţionale ale romanului sunt „profund marcate de estetism“. Perspectiva din care este receptat romanul lui Petru Popescu este cea estetică ce trebuie percepută ca legitimare a valorii literare a volumului. Fiindcă I. Negoiţescu nu vorbeşte de autonomia esteticului, ci de un primat al valorii estetice diferenţiatoare. Amintesc ce scria criticul în articolul Perspectivă, publicat în primul număr al „Revistei Cercului Literar“: „Opera de artă poate cuprinde şi alte valori decât cea estetică. Dacă însă pe aceasta n-o cuprinde, ea e nulă ca operă de artă. Artistul mare nu confundă, şi de aceea opera lui e durabilă: obiectivul lui e estetic, chiar dacă, printr-o forţă excepţională, atrage şi alte valori“. Criticul scrie despre Sânziana Pop şi despre Sorin Titel, despre Emil Brumaru sau despre Dumitru Ţepeneag, conturând asupra literaturii contemporane o perspectivă ce nu poate trece neobservată.

1. Negoiţescu îşi propunea să scrie o Istorie a literaturii române, a scris-o şi a publicat-o de altfel, dar se gândea că, după ce termină această istorie, să înceapă nişte semnificative „dialoguri cu morţii“, adică „cu autorii marilor opere ale trecutului, care mi-au desfătat tinereţea şi pe care aştept să-i provoc la confruntări ce sper să-i intereseze şi pe ei“, mărturisea într-un interviu din „Echinox“, nr 8-9, 1970, inclus în volum. Această mărturisire trimite la relaţia esenţială a criticului cu autorii operelor mari ale trecutului. Dialogurile cu morţii la care se referă criticul devin, în fond, ipostaze ale relaţiei cu nişte creaţii ce trebuie aduse în orizontul contemporaneităţii. Critica este în acest caz o provocare având valoarea unei resuscitări pe care opera nu o poate refuza.

În secţiunea Analize şi structuri, criticul stabileşte dialoguri critice creatoare cu opere ale trecutului, dar şi cu autori contemporani ajunşi la recunoaşterea valorii creaţiei lor. Demersul critic se axează, dezinvolt, pe „analize“ care descoperă/ impun structura operei, analize pe parcursul cărora se evidenţiază în mod deosebit profunzimea şi dimensiunea creatoare ale criticii lui I. Negoiţescu. Actul critic este creator ca replică dată unor structuri pe care esteticul le salvează de rigiditate. Criticul caută uneori „pretexte“, cum este cazul articolului despre poezia lui Blaga, Pretext blagian, unde tema devine pretext pentru manifestarea spiritului speculativ negoiţescian.

Mă opresc în mod deosebit la două articole din carte, în primul rând la cel despre Radu Stanca, „Radu Stanca şi simetriile“, unde critica lui I. Negoiţescu trădează spiritul euphorionismului ca întoarcere la valori exemplare, ce stau sub semnul clasicităţii: „În teatrul lui Radu Stanca, simetriile constituie una din componentele clasicismului său. Pe urmele celei mai vechi tradiţii dramaturgice, el se arată preocupat de lupta omului cu destinul, de capacitatea umană de a se elibera de constrângerile puterilor obscure. Dar tocmai pentru că e un spirit clasic, autorul Ostatecului întrevede eliberarea chiar şi acolo unde forţele obscure par să triumfe. Există, în dramaturgia stanciană, un catharsis al personajelor“. Semnificativ pentru critica lui I. Negoiţescu mi se pare de asemenea articolul „Euphorion şi critica trans-estetică“, dedicat cărţii lui Nicolae Balotă, Euphorion. Autorul are în atenţie aici condiţia unei critici care „nu se opreşte niciodată asupra formelor, structurilor artistice ca atare, ci se resoarbe permanent în problematica umană pe care operele literare o relevă şi care le justifică“, după cum optează pentru o semnificativă relaţie a criticului cu opera: „relaţia dintre critic şi operă e în dublu sens afectivă, căci opera însăşi, ca obiect cvasiautonom, se află într-o stare de singurătate, solicitând deci participarea criticului, prin chiar «patosul ei secret» de lucrare omenească; nevoia de a intra în comuniune umană ţine de natura ei proprie“.

Îmi place să cred că scriind despre critica trans-estetică a lui Nicolae Balotă, I. Negoiţescu surprinde, într-un fel, şi o serie de caracteristici ale propriului act critic.