Marta Petreu, Petru

Petru Poantă (1947-2013)

Slab şi osos, un pic adus de spate şi cu trăsături apăsate cum era, semăna cu un ţăran transilvănean; şi chiar era, ca mine, de la ţară, aşa că nu e de mirare că am recunoscut în unele reacţii de-ale lui de copil de ţăran venit la oraş, la şcolile cele înalte, propriile mele reacţii la contactul cu oraşul şi şcoala. Fuma enorm, cu sete. Ochelarii cu rame groase mi s-au părut al doilea element caracteristic. L-am cunoscut spre sfîrşitul anilor 1970, cînd eu încercam să debutez, iar el era redactor la Steaua şi scria splendide cronici la cărţile de poezie. A fost un cronicar literar înnăscut, unul dintre cei mai buni şi mai talentaţi pe care i-a avut Clujul: nu numai că el citea cărţile despre care scria, dar citea multe altele – era un extraordinar cititor, cu o curiozitate lacomă, şi asta pînă la capăt, adică pînă la moartea lui timpurie, întîmplată în 7 septembrie 2013 –, aşa că avea termen de comparaţie; pe deasupra, Petru Poantă a avut o calitate rară – divină, îmi vine să spun: gustul literar nativ, pe care şi l-a educat sistematic, şi care i-a permis să diagnosticheze valoarea la sigur, fără să aibă nevoie de modele, fie ele chiar de la „centru“, după care să se ia.

Cînd l-am cunoscut eu era deja o figură caracteristică a Clujului literar şi putea fi văzut, alături de alţi scriitori şi redactori de la Tribuna şi Steaua, în centrul oraşului, în zona Librăriei Universităţii, Arizona, Pescăruşul. Iar spre sfîrşitul anilor 1980, cînd m-am mutat în acelaşi cartier în care locuiau ei, Petre şi Irina Petraş, îi puteam întîlni pe amîndoi pe stradă, la ore nu chiar aşa de precise ca plimbările lui Kant, dar în mare mereu aceleaşi, fie mergînd spre centru, fie întorcîndu-se – întotdeauna pe jos.

A rămas şi după 1990, cînd Arizona şi Pescăruşul au dispărut, iar Librăria Universităţii s-a transformat într-o ciudată „Diverta“, în aceeaşi arie centrală, mai nou la cafeneaua Klausenburg, bîndu-şi cafeaua filtru şi fumîndu-şi cu poftă ţigările. Dacă te aşezai la masa cu el şi aruncai un titlu de carte, îţi făcea, în jumătăţi de fraze, cu exclamaţii şi mormăieli intercalate – nu era un bun vorbitor, cred că şi din cauza timidităţii – cea mai bună prezentare de carte, finalizată într-o judecată axiologică precisă. A fost un diagnostician sigur şi cu totul lipsit de invidie. Iar de scris – scria splendid, mai ales despre poeţi şi poezie, aşa că mi-a părut mereu rău că n-am reuşit să-l fac să-şi ia o rubrică permanentă la Apostrof. Oricum, după 1990 el n-a mai scris sistematic cronici de carte, ci şi-a făcut cărţile lui, ba despre Cercul literar sau despre Coşbuc (acesta, descris de Poantă, devine interesant, apărînd într-o lumină nouă, pe care cred că o merită din plin), ba despre Echinox, ba memorialistică despre Clujul său. Din cartea lui despre Echinox mi-am dat seama că are tăria să meargă contra curentului general şi să vorbească despre regimul trecut de dinafara clişeelor, ca martor, ca om care a fost acolo. Din volumele lui despre Cluj mi-am dat seama că numai el, cu sufletul lui generos, putea idealiza în aşa măsură oraşul acesta, altfel rece şi conservator pînă la inerţie, încît să vadă în el o cetate vie şi luminată precum Ierusalimul ceresc.

Apostrof, nr. 9, septembrie 2013 (reprodus în Biblioteci în aer liber, Polirom, 2014)