Laurenţiu Ulici (1943-2000)

Dracul şi puntea

Un best-seller ar produce cel care s-ar încumeta să contabilizeze situaţiile în care – de-a lungul ultimelor şase veacuri – ne-am făcut frate cu dracul ca să trecem puntea. Mă şi mir că până acum nici un bun cunoscător al istoriei noastre, dublat de un bun cunoscător al sufletului şi comportamentului românesc n-a fost atras de o atât de spectaculoasă şi plină de semnificaţii operaţiune care e, fireşte, statistică, dar e şi hermeneutică. Sigur, numărătoarea situaţiilor de acest fel e doar un punct de plecare pentru analiza şi interpretarea fiecărei situaţii în parte, şi finalmente, pentru desprinderea unor concluzii privitoare la chiar felul nostru de a fi în istorie. Expresie a instinctului de supravieţuire, cu condiment de imaginaţie şi abilitate diplomatică, frăţia de nevoie şi pe termen scurt cu inconvenabilul (eufemistic vorbind) nu este proprietatea noastră, a românilor, se regăseşte la mai toate popoarele şi în mai toate societăţile, doar că fiecare o tratează şi o testează în felul său. În ce ne priveşte, de câte ori am apelat la o atare soluţie, am făcut-o cu gândul că odată puntea trecută ne va fi uşor să revocăm pactul. N-a prea intrat în socotelile noastre ideea că s-ar putea ca dracul să rămână alături de noi şi după trecerea punţii, după cum n-am avut în vedere nici posibilitatea ca puntea însăşi să fie construită împreună. Aceste mici scăpări ale atenţiei colective ne-au costat enorm de-a lungul istoriei. Fireşte că n-am învăţat nimic din asta şi consecinţa a fost că le-am repetat într-o manieră care 1-ar fi putut face pe un observator din afară să ne ia drept masochişti. Lăsând la o parte cazurile, ce-i drept, nu puţine, când soluţia frăţiei cu dracul ne-a fost impusă de dracul însuşi, alternativa fiind riscul dispariţiei noastre, situaţiile în care noi înşine am ales-o revelă un considerabil potenţial de credulitate, ceea ce vine oarecum în contradicţie cu incontestabilul nostru talent al „descurcării“. Nu neg că uneori în spatele recurgerii la soluţia înrudirii cu îngerul decăzut stătea şi un dram de parşivenie (pe care, după perioada fanariotă, o putem numi „şmecherie“), legată de speranţa că, până la urmă, îl vom păcăli pe diavol. Din păcate, „şmecheria“ asta n-a prea ţinut sau, atunci când, totuşi, a ţinut, costurile ei au fost mari şi durabile preţ de două-trei generaţii.

Dacă din punctul de vedere al practicii istorice fraternizarea cu dracul poate să fie acceptabilă, mai cu seamă în momentele ce pun în cumpănă condiţia ontologică a comunităţii, din punctul de vedere al moralei, al moralei creştine, ea pare de neadmis. Pare numai, pentru că, de fapt, în ultimă analiză, orizontul „judecăţii de apoi“ şi fenomenologia creştină a iertării, chiar dacă ierarhizează „păcatele“, nu exclud principial „păcatul“ respectivei fratelanţe. De-ar fi să căutăm, deci, un argument imbatabil în contra apelării la această soluţie nu în legile moralei o să-1 găsim, ci tot în practica istoriei. Şi anume, pe lângă costul enorm, inclusiv ontologic, al soluţiei în cauză, ineficienţa ei pe termen lung.

Altfel spus, a te face frate cu dracul până treci puntea este întotdeauna, la scară istorică, o gratuitate. Aparenţa izbânzii ţine de Clipă, realitatea înfrângerii e atestată de Timp.

Iar atunci când soluţia acestei frăţii nu este impusă de forţe ce se află în afara noastră, ci e consecinţa propriei noastre opţiuni, ceea ce presupune că dracul e în, cu şi lângă noi, un singur lucru este, cred eu, recomandabil: exorcismul. Asta s-a întâmplat în decembrie ’89, când, a treia oară în istoria lor, românii au refuzat să se facă fraţi cu dracul pentru a trece puntea şi au trecut-o fără el şi împotriva lui.

Din nefericire, voinţa aceasta, deopotrivă morală şi istorică, ne-a părăsit repejor. Astăzi mă tem de semnele tot mai numeroase care ne arată că, din nou, suntem gata să ne facem frate cu dracul ca să trecem puntea. Şi nu vedem că astăzi chiar puntea e a lui…

Privirea, nr. 15 (17), 1996, reprodus în Mitică şi Hyperion, ediţie îngrijită de Aurelia Ulici, Du Style, 2000.